Eminescu și festivismul

După atâta festivism, să mai fie și un pic de adevăr strecurat sub preș. Pe scurt, îl ador pe Eminescu. Dar priviți la noua poezie și la noua critică literară! Azi e aproape o rușine să scrii precum Eminescu sau să îl iei ca reper literar. E un anacronism să scrii încă poezie cu rimă. Marile reviste de cultură nu mai publică de foarte multă vreme poeți care scriu în linia lui Eminescu. Sau doar extrem de rar. În schimb, se publică tot ce e mai dezagreabil publicului. Parcă vor cu tot dinadinsul să alunge cititorii, să-i scârbească, să nu li se adreseze.
Festivalurile mari, inclusiv cele care poartă numele lui Eminescu, premiază doar pe cei care scriu în total dezacord cu el. Cei din noua generație râd de tot ceea ce înseamnă POEZIE, în accepțiunea ei clasică, adică tocmai aceea căruia poetul nostru nepereche i s-a dedicat. (Nu toți, dar mulți, prea mulți!)
Critica literară, despre ea ce să mai vorbim! Ea e cea care a permis prostituarea poeziei. Ea a îndepărtat-o de public, ea e cea care a dirijat-o doar spre zone imunde, aberante sau inaccesibile, în care omul simplu nu-și dorește să ajungă. (Nu toată critica, dar multă. Prea multă! )
Azi, toți îl adulează pe Eminescu. Inclusiv cei care îi scuipă un an întreg obrazul literar.
Cam astea sunt gândurile mele la Ziua lui Eminescu și de Ziua Culturii Naționale. Că dacă n-ar fi fost și Ziua Culturii Naționale, tăceam. Dar eu îl iubesc pe Eminescu. Și mi-aș fi dorit ca urmele lui să-i zguduie încă și să-i pulverizeze pe toți prefăcuții Zilei de azi…