Odilia RoşianuOdilia Roşianu
25.01.2018

E o artă, șșșt: te critică toată lumea!*

Pentru că sunt doar o cititoare, mă țin departe de toate parti-pris-urile literare, îmi exprim părerile despre autorii români contemporani în cerc extrem de restrâns, printre prieteni inteligenți, cu bun simț, culți și, mai ales, fără vreun interes în această lume dezlănțuită a celor care scriu.

Amicii de pe Facebook sunt din toate așa-zisele tabere (mă rog, în cazul în care nu mi-au dat unfriend din motive doar de ei cunoscute), iar contul meu de pe aceeași rețea de socializare este unul pașnic care, în primul rând, nu emite niciodată verdicte.

Cum cărțile sunt scrise însă pentru cititori, cred că nu trebuie ignorată niciuna dintre părerile pro sau contra despre o operă literară – poezie, proză scurtă, roman șamd.

Mijlocul lunii ianuarie marchează în România Ziua Culturii Naționale pe care, la același nivel național, am fost obișnuiți să o serbăm disciplinați, extaziați, armonioși, aducând ofrande lui Mihai Eminescu sau culturii, după caz, loc, gen și alte criterii doar de organizatori știute. Printre alte manifestări, este deja cunoscută acordarea premiilor Eminescu de la Botoșani, OPUS PRIMUM, pentru debut, și OPERA OMNIA, unui autor consacrat. Parcă sfidând armonia despre care vorbeam mai sus, de puține ori nu s-a iscat un scandal legat de acest eveniment.

Și anul acesta, deși nimeni nu se (mai) aștepta, s-a confirmat regula: Medeea Iancu, premiată la secțiunea poezie de către Editura „Cartea românească” (deci, în afara concursului propriu-zis, desfășurat an de an în localitatea din Moldova), a fost subiectul unor nesfârșite comentarii, articole, emisiuni TV. Deh, dacă scandal nu e, nimic nu e…

Când dați căutare pe Google, nu găsiți decât titluri „incendiare”: „Medeea Iancu, poeta feministă care a speriat România”, „Cum a scandalizat o poetă publicul de ziua lui Eminescu”, „Scandal monstru la gala Mihai Eminescu” și altele asemenea.

Chiar dacă nu apare la căutările Google nici pe pagina a 15-a (până unde am avut răbdare să caut), un fragment de titlu, găsit pe aceeași veșnică rețea de socializare, mi-a atras atenția: „Cum să te sinucizi literar”. Interesant, mi-am zis, ia să vedem cum se (mai) sinucid „literar” scriitorii din ziua de azi! Ce să vezi? Chiar despre Medeea Iancu era vorba. Și nu oricum, ci pe multe-multe paragrafe, cu „hotărâri judecătorești” în plin avânt, cu sfaturi, cu diagnostice medicale, cu definiții ale femeii (de secol XIX, firește), ale culturii, în general, și ale poeziei, în special. Mă rog, fiecare cu părerile lui/ei.

Totuși, acest textuleț m-a incitat și am hotărât să-mi spun și eu părerea. De cititoare, după cum am precizat de atâtea ori.

Mie-mi place Medeea Iancu. Nu îi știu activitatea ca regizoare, dar ca poetă mi s-a părut că are vână, că ceea ce vrea să transmită este scris profund, cu articulări perfecte ale sentimentelor, trăirilor, realităților și viselor, în aceeași măsură. Că are o voce fermă, puternică și feminină, în același timp. Că poemele ei merită citite rând cu rând, după care, închizând cartea, este important să gândești. Mult.

Sigur, există posibilitatea de a fi șocați în cazul unora dintre ele, dar nu putem să susținem că nu avem de-a face cu o Poetă, în adevăratul sens al cuvântului.

Am o prietenă care scrie poezii foarte, foarte bune, alături de proze valoroase. Nu sunt însă din alea dulci, cu inimioare, cu frământări adolescentine „de ce nu mă iubește, vai, el?!” sau cu femei care trebuie să fie exclusiv „feminine” și roabe ale bărbaților iubiți, cu muze senzuale și (ne)fericite. Nicidecum. Iar asta este o crimă – „De ce scrieți așa trist, doamnă? Fiți mai veselă!”, „Viața e frumoasă – de ce nu vedeți părțile bune?”. Pentru că omul (simplu) vrea perfecțiune, cuvinte frumoase, sentimente înălțătoare, fie ele și neîmpărtășite, iar ceea ce nu se încadrează în aceste categorii îi deranjează zen-ul lui de zi cu zi. Ăla pe care și l-a creat cu greu.

Ați observat că cele mai anti-feministe (și misogine) sunt femeile, din păcate? Și care este argumentul suprem? Da, ați ghicit – fe-mi-ni-ta-tea! Oh, pe bune?! Cum își pierd aceste militante sensul pentru care au fost create (!), cum nu pricep ele că trebuie să stea în banca lor și să se ocupe de iubit, că asta le e menirea. Și cum le-au dispărut lor sensibilitatea și profunzimea înțelegerii sensului vieții.

Ei bine, feministele (re)cunoscute de mine sunt extrem de feminine, sensibile, sincere, au caracter și nu se îndoaie niciodată. În plus, sunt foarte bune în tot ceea ce fac. Din această categorie face parte, în clasificarea mea, și Medeea Iancu.

(sursa foto: medeeaiancu.com)

Poemul rostit pe scena de la Botoșani mi s-a părut excelent. Și patriotic – pentru că a-ți iubi țara și valorile nu înseamnă să te afunzi în laude, în ode nesfârșite garnisite cu tricolorul și cu stema aferente, ci să suferi pentru tot ceea ce face ea greșit, pentru tot ceea ce este condamnabil. Dar ca să înțelegi e nevoie de nițel mai mult decât de o sensibilitate roz – e nevoie de forță. Iar cea care a creat „scandalul” de la Botoșani are forța necesară, acompaniată de talent.

Și mai este nevoie de ceva: să pricepi că trăiești în secolul XXI. Și că însuși Eminescu ar fi scris astfel în zilele noastre.

(sursa foto cover: carevasazica.com)

 

*titlu inspirat de unul din versurile poetei Medeea Iancu („E o artă, șșșt” – din poezia „Să plângi pe furiș” publicată aici, în revista Dilema Veche)