Drama umană

„Pentru viguroasa și unica sa contribuție artistică la romanul american modern„, William Faulkner (25 septembrie 1897 – 6 iulie 1962) devenea, în 1949, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii americane din secolul XX, Faulkner se înscrie în spiritul de influență al lui James Joyce, ca model de artă romanescă.

În timpul primului război mondial, nefiind primit ca voluntar în armata americană, se înrolează în aviația engleză „Royal Flying Corps„, dar rămâne până în 1918 într-o tabără de antrenament din Canada. Se întoarce acasă, unde se înscrie la universitatea Ole Miss, dar după un an se retrage, neavând posibilitatea să-și continue studiile. Preia postul de diriginte al oficiului poștal al universității din Oxford, publică o culegere de versuri The Marble Faun (Faunul de marmură), 1924, și apoi pleacă la New Orleans. Aici face cunoștință cu scriitorul Sherwood Anderson, cu ajutorul căruia îi va apărea primul roman Soldier’s Pay (Plata soldatului), 1926. Călătorește în Europa, vizitând Italia și Elveția și rămâne câteva luni la Paris. Reîntors, publică un roman Mosquitoes (Țânțarii), 1927, o imagine amară a mediului de intelectuali snobi și superficiali în care se învârtea.

La Oxford va trăi din tot felul de munci ocazionale și va scrie. În anul 1929, publică romanul Sartoris, moment crucial în creația sa, o reîntoarcere către istoria legendară sau reală a locurilor natale, începutul celebrei saga despre imaginarul comitet Yoknopatawpha.*

„Copil încă, înainte cu trei ani, apoi cu doi, apoi cu un an de a fi și el  unul din ei, se uita în fiecare noiembrie la căruța plină cu câini, așternuturi, saltele, hrană și puști, la vărul său McCaslin și la Jim al lui Tennie și la Sam Fathers – până ce Sam se stabili la sălașul de vânătoare – care plecau spre Capătul Pământului, spre codrii de nepătruns. El știa că nu plecau să vâneze urși sau căprioare, ci se duceau la rendez-vous-ul anual fixat cu ursul pe care nici nu intenționau să-l omoare. Două săptămâni mai târziu aveau să se întoarcă, fără nici o pradă, fără nici o blană. Nu se aștepta la așa ceva. Nici nu se temea că ar putea să-l găsească de data asta în căruță, împreună cu celelalte căpățâni și blănuri. Și nu-și spunea, nici în sinea lui, că în trei ani, în doi, sau într-un an de aici înainte va fi și el acolo și s-ar putea să-l doboare. Știa că numai după ce avea să-și facă ucenicia în pădure și avea să se dovedească demn de a fi vânător, avea să i se îngăduie doar să deslușească prin tufișuri urma strâmbă, și că atunci chiar timp de două săptămâni din  noiembrie avea să fie o neînsemnată ființă, alături de vărul său și maiorul de Spain și de generalul Compson și de Walter Ewell și de Boon și de câinii care se temeau să-l încolțească și de puștile și de carabinile care nu izbuteau să-l facă măcar să sângereze, în rituala procesiune anuală închinată cruntei nemuriri a bătrânului urs.”

(„Ursul”, traducere R. Lupan)

Imagine de pe: goodreads.com

*sursa: wikipedia