Doar atât, un călător

Nu ai cum să nu observi, citind opera lui Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849), faptul că este un scriitor remarcabil, că a lăsat în urma lui o operă valoroasă, cunoscută în toată lumea. Deși se știe că a dus o viață dezordonată, căzând în patima alcoolului, pe urmă avântându-se în experimentarea jocurilor de noroc pentru a-și plăti taxele la facultate, genialitatea creatoare – vivificantă – a scriitorului s-a relevat în scrierile sale. Dar toată această viață cuprinsă de învolburare, dezechilibru, a fost urmarea experiențelor sale dramatice (a rămas orfan de pe la vârsta de 3 ani, a avut probleme cu tatăl vitreg care a refuzat, în repetate rânduri, să-l sprijine financiar pentru a-și urma studiile). Acestea apăsau puternic asupra psihicului său, destabilizându-se complet după pierderea soției.

S-a scris mult despre E.A. Poe, unele opere au fost și ecranizate. Din toată creația sa, poemul “Corbul” este considerat cea mai bună scriere,  care i-a oferit un loc important în literatura universală.

Asemenea unui romantic, nemulțumit de ceea ce-i oferă cotidianul sau de destinul propriu, își făurește lumi noi, experimentează trăiri și sentimente pe care le transpune în opera sa. Există similitudini între biografia autorului și opera acestuia, dar granița dintre cele două lumi este destul de neclară. Unii specialiști au încercat să descifreze cauzele morții sale misterioase cu ajutorul scrierilor sale, acestea conținând un procent semnificativ de informații referitoare la biografia sa. Uneori (de)scria ca și când ar fi trăit acele evenimente.

Evit să ofer o sumedenie de informații pe care le-am putea găsi în critica literară. Cel mai bine ar fi să-l (re)descoperim pe Edgar Alan Poe citindu-i operele și bucurându-ne de faptul că avem ocazia, în secolul nostru, să întâlnim (chiar și negru pe alb) un mare scriitor al lumii. Păcat că a fost doar un călător!

(Puteți citi poeme semnate de Edgar Allan Poe aici.)

***

„De mic copil m-am deosebit de ceilalţi copii prin firea mea blajină şi cuminte. Era atât de cunoscută bunătatea mea încât, ades, colegii mă batjocoreau. Ţineam nespus la animale şi bunii mei părinţi mă răsfăţau, dându-mi mereu astfel de prieteni. Cu ei îmi plăcea să-mi petrec tot timpul, şi nu eram mai fericit decât atunci când îi hrăneam şi-i mângâiam. Această slăbiciune s-a accentuat cu vârsta şi, ajungând un om în toată firea, găseam în ea prilej de mulţumire. Cei ce-au iubit vre-odată un câine credincios, isteţ, nici nu mai au nevoie să li se explice natura sau intensitatea plăcerii sufleteşti ce-o încercam, în dragostea dezinteresată, altruistă a unui animal e o undă ce ajunge drept în inima celor ce-au avut trista posibilitate să cunoască prietenia meschină şi ataşamentul schimbător al Omului.

M-am însurat de timpuriu şi m-am bucurat nespus când am înţeles că soţia mea avea o fire asemănătoare. Ştiind ce mult ţineam la animale, ea nu pierdea nici un prilej să-mi dăruiască cele mai drăgălaşe exemplare. Aveam păsărele, şi iepuraşi, şi un peştişor auriu, un câine splendid, o maimuţă şi o pisică.

Era o pisică destul de mare, frumoasă, în întregime neagră şi de-o-inteligenţă izbitoare. Soţia mea, o fire deosebit de superstiţioasă, când venea vorba de inteligenţa pisicii amintea de vechi eresuri populare potrivit cărora pisicile negre ar fi nişte vrăjitoare. Nu cred că-ntotdeauna vorbea cu seriozitate, şi pomenesc aceasta doar fiindcă mi-am amintit chiar acum.

Îi dădusem numele Pluto, şi-mi devenise tovarăşul favorit de joacă. Pisica nu lăsa pe nimeni altul decât pe mine să-i aducă de mâncare, şi mă urmărea într-una prin casă. Abia izbuteam s-o opresc să nu se ia după mine şi pe stradă.”           

[Fragment extras din Pisica neagră, E.A. Poe]

(sursa foto: www.pinterest.com)