Daniel Cristea-Enache
Component al unei generații excepționale de scriitori și critici literari (Generația 60), Nicolae Manolescu este criticul care, din 1962 și până în 1993, a făcut săptămânal cronică literară. Peste 30 de ani, el a fost la post, citind cărțile seniorilor, ca și pe ale debutanților, educând și orientând gustul public, structurând, din interior, tabla de valori estetice a literaturii române. Dincolo de susținerea, programatică, a două generații („șaizeciștii” și „optzeciștii”), cronica lui Manolescu a însemnat alcătuirea unui canon literar în care au intrat toate grupările și școlile noastre scriitoricești, de la post-expresioniști la textualiști și de la onirici la realiști. Acest critic, mare critic, a dat fiecăruia o șansă. Orice autor a putut ajunge, simbolic vorbind, acolo unde meritele sale artistice îl îndrituiau. Iar veleitarii, grafomanii fără pic de talent, autorii impuși cu forța de oficialitățile comuniste au rămas în afară.
Aceasta fiindcă pentru Manolescu a contat mereu textul, iar nu contextul. Adevărat cap politic, alcătuitor de strategii ale rezistenței și subversiunii în timpul dictaturii ceaușiste, unul dintre liderii informali ai lumii noastre literare, alături de Geo Bogza și Marin Preda, criticul nu a dus – totuși – politica în câmpul judecății de valoare estetică. Nu a confundat convingerile politice ale unui autor cu meritele sale literare; și, așa cum a dat o șansă scriitorilor din toate generațiile și de toate orientările artistice, s-a focalizat pe textele literare ale autorilor de dreapta ori de stânga, nu pe convingerile lor ideologice. Altfel spus, între un liberal (ca el însuși), dar fără resurse scriitoricești și, respectiv, un comunist (ca Ion Gheorghe) cu segmente de mare poezie, Manolescu a ales întotdeauna al doilea termen, respectându-și profesiunea de critic literar.
Deși Textul a fost esențial pentru el, Manolescu a gândit sistemic, văzând literatura română ca un întreg mutilat istoric. Ceea ce regimul comunist interzicea și elimina – criticul susținea, reamintea, aducea în discuție, făcând enorme servicii exilului nostru, emigrației românești. De la Monica Lovinescu la Dorin Tudoran, aproape că nu e autor român important care, hăituit de autoritățile epocii trecute, să nu fi fost susținut de către Nicolae Manolescu. Cu riscurile personale implicate și asumate. Și fără bătut cu pumnul în piept după 1990.
Lui Nicolae Manolescu îi datorăm nu numai canonul literaturii române postbelice, susținerea, în descendență maioresciană și lovinesciană, a autonomiei esteticului și integrarea exilului în structura de rezistență a câmpului cultural, ci și situarea sa de partea bună a societății. Ar fi fost grav ca un critic de inteligența și talentul lui Manolescu să fie dincolo, de partea statului totalitar, cu instituțiile și extensiile lui. Din fericire, n-a fost. Fiu de deținuți politici, ne-membru de Partid, înainte de 1990, lector universitar, la 50 de ani, Nicolae Manolescu a ales, în mod conștient și etic, să nu fie cu ei.
Acestea sunt elemente, deja, de istoricitate și de istorie literară. S-a vorbit mult (și pe drept cuvânt) despre o direcție Maiorescu în critica noastră literară. Fără îndoială, există și va fi tot mai evidentă, cu trecerea timpului, și o direcție Manolescu, la care eu m-am „racordat” încă de la primele cronici citite de mine dintre cele scrise de marele dispărut.
În ce ar consta această direcție Manolescu? Rezumativ, este una a valorii estetice, a raționalismului, a liberalismului, a analizei literaturii pentru ea însăși, a gratuității, a libertății, a gustului în apreciere și a stilului în expresia critică.
Sunt un critic manolescian.
