Despre Eminescu şi cântecul de lume

După ce debuta cu schița „Omida – Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu, schiță semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu, Perpessicius – Dumitru S. Panaitescu (21 octombrie 1891 — 29 martie 1971) se lansa ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelor de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

A fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

SONET ŞI CÅNTEC DE LUME LA EMINESCU

Paralel cu variantele şi postumele, câte alcătuiesc surprinzătoarea bogăţie a acestui mic laborator de creaţie, manuscrisele eminesciene cuprind şi numeroase excerpte din literatura veche, poeme de extensie, anonime, piese de teatru, în arhaice tălmăciri versificate, poezii de ocazională inspiraţie, cu străină şi modestă scriere (precum Incendiul Huşului), în repararea cărora intervine cu îngrijita lui caligrafie, colecţii de poezie populară, culeasă de alţii sau de el însuşi ş.a.m.d. în rândul celor din urmă se integrează şi compactele cicluri de cântece de lume, reluate şi amplificate cel puţin în trei din manuscrise şi cărora li s-ar potrivi acel titlu generic, pe care poetul însuşi îl aşeză în fruntea seriei, ordonat transcrisă, cu eleganta lui caligrafie revizorală, de prin 1875 în ms. nr. 2306, ff. 6–27: „Căteva irmoase, ce se căntă dup` masă. Cântece de lume din jumătatea întâia a secolului (Extrase dintr-un manuscris cu căntece)“.

Cât de adânc, în trecut, se întind rădăcinile acestui lirism, oarecum epidermic, pentru a vorbi de stilul lui Saint-Beuve, au arătat-o cercetările istoriografilor noştri, din ce în ce mai întemeiat. N. Iorga, Gh. Bogdan-Duică, Ovid Densusianu şi în timpul din urmă d-nii Cartojan şi G. Breazul au adus mărturii, din felurite izvoare, despre larga difuziune a cântecului de lume şi despre împrejurările care au favorizat supremaţia. Produs al Orientului, altoit, cum spune N. Iorga, cu sugestiile poeziei erotice a Occidentului, cântecul de lume a aflat, în societatea noastră înaltă din trecut, mediul cel mai prielnic, căruia pe de o parte, i-a procurat săţioasa mană a deliciilor sentimentale, iar, pe de alta, din care şi-a tras noi puteri de viaţă şi de durată. O civilizaţie, stăpânită mai mult de strălucirea bunurilor materiale şi o cultură în a cărei matcă poporană se întâlneau curentele paralele, al literaturii religioase, canonice sau apocrife şi al romanelor de iubire şi aventură, fastuoase şi implicate, ca bazare orientale, prin care trecuseră, trebuiau să ducă, cum au şi făcut-o, la o adevărată supraproducţie a cântecului de lume. Situaţie despre care atât de sugestiv se exprimă d-l N. Cartojan în încheierea substanţialului d-sale studiu Contribuţiuni privitoare la originile liricii româneşti în Principate, când scrie: „În Biblioteca Academiei Române, se găsesc multe alte asemenea manuscripte de stihuri (ca cel din ms. nr. 1629, copiat de Ioniţă Popa la 1778), numite şi „icoase veselitoare“ sau „irmoase vesele ce se cântă după masă“, unele mai vechi, amestecate prin texte poporane sau istorice ori chiar acolo unde te-ai aştepta mai puţin, printre texte religioase.

(„Eminesciana”, Perpessicius)

Imagini de pe anticariatsophia.ro