Acum, în secolul XXI, când spre stupefacția și groaza multora vedem din nou războiul făcând ravagii chiar în Europa, ar fi cred util să revenim la cel care a fost filozoful și teoreticianul  cel mai de seamă al acestui teribil fenomen. Aceasta pentru că, aparent în mod surprinzător, o lucrare de aproape două secole poate oferi și astăzi,  în epoca tehnologiilor avansate și sofisticate, a internetului și a armelor nucleare, răspunsuri mai profunde despre logica istorică ciudată și imprevizibilă a războiului, despre relația sa organică cu politicul și politica, despre raporturile complexe dintre obiectivele sale și posibilitățile reale de realizare a lor, despre diferențele  calitative între strategie și tactică, despre iluziile planurilor perfecte care se izbesc de realitatea operațională dramatică și incertitudinile din teren. Despre raportul complicat dintre populația civilă și complexul militar. Despre opinie publică și chiar despre dimensiunea morală a confruntării prezente și ele în ceea ce Clausewitz numea ”ceața războiului”. Despre ce înseamnă cu adevărat victorie și cum și când se produce ea ; despre pacea care va urma acestei dialectici cumplite a conflictului și a violenței aplicate.

Niciun strateg militar nu a fost probabil atât de citat, dar atât de puțin citit în adâncime, atât de criticat, dar atât de puțin înțeles, atât de interpretat și de utilizat în explicarea războiului precum Carl von Clausewitz. Născut în 1780 în Prusia, Clausewitz a fost, de fapt, în primul rând un practician al războiului și apoi un teoretician: un caporal care a ajuns general maior și șef de stat major al armatei Prusiei, un reformator care prin ideile sale a conturat ceea ce avea să devină modelul militar prusac (preluat după generalul von Moltke în multe din armatele naționale europene moderne), un negociator care a contribuit la construirea alianței dintre Rusia, Prusia și Marea Britanie împotriva lui Napoleon în 1812, un comandant de corp de armată în celebra bătălie de la Waterloo. Principala sa operă, „Despre Război” (Vom Kriege)¹, o adevărată filosofie a războiului, a fost scrisă în aproape 15 ani, dar a rămas neterminată din cauza morții sale în 1831, atunci când, ca șef al armatei prusace, încerca să organizeze un cordon sanitar destinat limitării extinderii în Europa a epidemiei de holeră din Polonia. La puțină vreme după moartea lui von Clausewitz, văduva sa a publicat ceea ce avea să rămână unul din cele mai complete și mai complexe tratate despre război. Un tratat pe care autorul dorea în 1827 să-l rescrie afirmând că, de-a lungul anilor, gândirea lui a evoluat și s-a cristalizat, iar unele elemente din Despre Război nu mai reflectă propria sa filosofie a conflictelor armate. Un tratat pe care, din păcate, nu a mai apucat însă să-l revizuiască și care rămâne o provocare intelectuală certă pentru orice cititor datorită densității, contradicțiilor și abordării sale dialectice.

Posteritatea l-a ales însă pe Clausewitz teoreticianul și nu pe comandantul prusac. Puțini mai știu astăzi că rolul său în campaniile militare din acea perioadă tumultuoasă a istoriei Europei, începând cu Revoluția franceză și continuând cu războaiele napoleoniene, a fost atât de important, încât Lev Tolstoi l-a menționat în „Război și pace”² atunci când descrie Bătălia de la Borodino, cea mai sângeroasă confruntare din campania rusească a lui Napoleon. În cartea lui Tolstoi, Pierre Bezukhov și prințul Andrei Bolkonsky se întâlnesc cu doi ofițeri prusaci, dintre care unul – adică von Clausewitz – argumentează pentru extinderea spațială a războiului împotriva lui Napoleon pentru a putea slăbi inamicul, spre disperarea prințului rus care afirmă ironic„ că germanii au oferit Europa lui Napoleon și apoi au venit să dea lecții Rusiei”( ar trebui spus aici că dincolo de valoarea literară extraordinară a romanului, ca și Clausewitz, contemporanul său, Tolstoi surpinde dialectica aparte și contradicțiile forțelor ce definesc istoric întotdeauna marea dramă a războiului. Tocmai de aceea, nu ar fi fost rău ca planificatorii ruși de acum să-l fi citit mai bine pe Tostoi și viziunea sa strategică implicită din narativul literar).

John Gaddis a evocat poate cel mai plastic importanța istorică inegalabilă a scrierii lui Clausewitz care reflectă în fapt experiența sa de militar din campania din Rusia a lui Napoleon³ (când nemulțumit de alianța temporară dintre Napoleon și Prusia, von Clausewitz se alăturase legiunii ruso-germane în slujba Imperiului rus și împotriva lui Napoleon). Bătălia de la Borodino și, ulterior, continuarea ofensivei franceze spre Moscova au epuizat resursele armatei lui Napoleon, permițând forțelor țarului, odată cu venirea iernii, să obțină o victorie ușoară și schimbând centrul de greutate al războiului, fapt care a condus un an mai târziu la înfrângerea definitivă a împăratului francez. Clausewitz a pornit de la aceste evenimente atunci când a definit conceptele sale de război defensiv, strategiile de epuizare a inamicului și teza centrului de greutate în război. Un secol mai târziu, afirmă Gaddis, un anume George F. Kennan se inspira din Clausewitz atunci când formula teoria containment-ului împotriva URSS (într-o traducere liberă, „limitare”, „constrângere”, „încercuire”), care va forma fundamentul politicilor americane pe tot parcursul războiului rece: strategia de a încercui și limita resursele și controlul exercitat asupra unor teritorii de către adversar, pentru a putea să-i diminuezi puterea simultan cu economisirea propriilor resurse prin evitarea unei confruntări directe. Astfel, după moartea lui Clausewitz, posteritatea îi va acorda un rol mult mai important decât ultimul său rol înainte de a muri, acela de comandant al armatei prusace: Clausewitz va deveni proto-teoreticianul principalelor concepte ale războiului modern care au dominat Europa secolului XX, de la teoria lui Kennan la doctrinele nucleare ale SUA sau chiar la explicarea înfrângerii americane în războiul din Vietnam.

Influența lui Clausewitz a fost atât de extinsă încât Christopher Bassford dedică un volum întreg impactului cărții „Despre Război” asupra diverșilor politicieni și strategi americani de după primul Război Mondial afirmând spre exemplu că economia mijloacelor de răspuns la adresa adversarului ar fi fost unul din conceptele aplicate de președintele Dwight Eisenhower atunci când a redus capacitățile convenționale ale armatei americane în favoarea celor nucleare de retaliere masivă. Același Bassford amintește că prin intermediul conceptelor generalului John McAulez Palmer, adeptul ideii de „cetățean soldat”, importanța acordată de Clausewitz legăturii dintre armată și popor s-a reflectat în dezbaterile de după primul Război Mondial cu privire la formarea unei armate bazate pe serviciul militar obligatoriu.⁴

Chiar dacă uneori principalele teze clausewitziene au fost extinse, lărgite într-un mod poate prea simplist pentru a justifica diverse teorii sau strategii militare, este cert faptul că, după Clausewitz, lumea strategilor militari se va împărți vreme îndelungată în clausewitzieni și non-clausewitzieni, iar dezbaterile asupra mult controversatelor sale teze și modului în care trebuie acestea interpretate vor continua până în prezent. Asemenea unor filosofi precum Hegel, Clausewitz a avut parte de o posteritate cel puțin contradictorie: discipolii și detractorii săi și-au apropriat, respectiv au respins tezele sale, preluând anumite idei în susținerea unor ideologii adesea opuse – s-a vorbit de Clausewitz „iluministul”, „raționalistul” versus Clausewitz „iraționalul”, de Clausewitz ideologul „războiului total” și inspiratorul strategiilor de război ale celui de-al treilea Reich versus Clausewitz teoreticianul limitării războiului, de Clausewitz „constructivistul” care identifică poporul ca un actor important în orice strategie de război, de Clausewitz „hegelianul” care folosește dialectica pentru a explica războiul, de Clausewitz ca teoretician al logicii escaladării conflictelor. Criticii l-au considerat imoral pentru că a dezvoltat teza „războiului absolut”, al posibilității distrugerii complete a adversarului, admiratorii au susținut că, dimpotrivă, a fost un soldat foarte atașat de oamenii săi și un om care s-a inspirat în scrierea sa din suferințele umane teribile provocate de războaiele la care a participat.

Principalele teze ale lui Clausewitz

Existența atât de multor interpretări diferite ale teoriilor clausewitziene se explică atât prin caracterul, așa cum am menționat anterior, oarecum iterativ, evolutiv al cărții sale, cât și prin modul în care generalul prusac a ales să aplice formula dialectică a tezei-antitezei și sintezei în cheie hegeliană.

Volumul „Despre Război” are în jur de 760 de pagini (în funcție de traducere) împărțite în 8 „cărți”, adică mari capitole din care ultimele două se aflau în stadiul de proiect la moartea autorului. Majoritatea tezelor strategice sunt incluse în Cartea I și Cartea II. După cum le spunea Gaddis studenților săi de la Yale University, lectura volumului „Despre Război” generează „un risc crescut de schizofrenie: nu numai că ajungi complet nesigur asupra a ceea ce ai citit, dar și cu dubii mari asupra a ceea ce ești tu de fapt.”⁵ Fiecare capitol se orientează spre o încercare de teoretizare a experienței comandantului Clausewitz pentru a ajunge la conturarea unei definiții a conflictului și strategiei militare (termenul de strategie nu era foarte folosit în acea epocă și este destul de succint tratat de autor) și chiar a unui sistem filosofic de explicare a războiului. Pe de altă parte, dincolo de această dimensiune sistemică, „Despre Război” abundă și în explicații tactice legate de importanța diverșilor factori în obținerea victoriei împotriva adversarului (geografie, climă, dezastre naturale, tactici ofensive versus defensive, apărarea în munte sau pe râuri, importanța superiorității numerice etc).

Cea mai cunoscută și citată teză sau definiție clausewitziană se referă la faptul că „războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace”. Această teză a continuumului război-pace a fost poate cea mai revoluționară teorie clausewitziană pentru timpurile în care a fost scrisă, prin faptul că opunea mult cunoscutului (și poate pe undeva exagerat interpretatului) militarism prusac o abordare limitativă a războiului, în care conflictul nu era perceput ca o ruptură completă, ca o altă formă de exercitare a puterii statului național care să genereze un comportament complet separat de cel din perioadele de pace. Mai mult, teza clausewitziană subordona strategia militară deciziei politice și transpunea în plan teoretic ceea ce astăzi a devenit un truism: coordonarea armatei la război, ca și în timp de pace, de către liderii politici.

Clausewitz a acordat întotdeauna o importanță particulară ideii de subordonare a mijloacelor față de scopuri, pornind de la premisa că în absența unui scop final clar, a unei strategii de atingere a acelui scop, există riscul ca mijloacele folosite să nu fie cele mai adecvate. Mai mult el avertizează împotriva riscului de a percepe mijloacele ca scopuri în sine și în această cheie trebuie, în opinia mea, interpretată celebra sa frază: războiul nu este altceva decât un mijloc în scopul politicii și nu poate fi niciodată un scop în sine.

Această faimoasă teză a fost folosită ca argument pentru foarte multe doctrine și decizii strategice din istoria mai mult sau mai puțin recentă, conducându-l pe profesorul Bruce Fleming să-l numească pe Clausewitz „an author for all seasons”⁶. Un exemplu al invocării explicite a teoriei clausewitziene este oferit de Fleming în descrierea doctrinei Weinberger lansată în 1984 și considerată de strategii militari ca fundamentul teoretic al primului război din Golf purtat de administrația George Bush Sr. Doctrina Weinberger explică nevoia limitării războiului prin asumarea din start a unor obiective clare, cuantificabile și prin obținerea unui sprijin popular puternic înainte de orice ofensivă militară – cele două mari „lecții învățate” de SUA din înfrângerea în războiul din Vietnam. Astfel, primul război din Golf a obținut sprijin popular, a fost susținut de mai multe state arabe (fapt fără precedent în istoria recentă a Orientului Mijlociu) și a avut un obiectiv foarte clar și limitat – obligarea lui Saddam Hussein să se retragă din Kuwait.

De fapt, teoria clausewitziană poate fi analizată ca înscriindu-se într-o abordare dialectică, în care teza este prima definiție oferită de autor asupra războiului – „războiul este un act de forță destinat obligării inamicului să se supună voinței noastre”, antiteza este bazată pe „războiul ca o continuare a politicii cu alte mijloace”, iar sinteza devine faimoasa trinitate clausewitziană care caracterizează războiul, trinitate (Dreifaltigkeit) compusă din:

„violența primordială, ura și dușmănia care pot fi privite ca o forță oarbă a naturii; jocul șanselor și al probabilității, prin care spiritul creativ devine liber să se manifeste; și elementul de subordonare a acestuia, ca instrument al politicii, subiect al rațiunii pure.”⁷

Clausewitz recurge la o metaforă vizuală foarte frumoasă pentru a explica măsura în care cele trei elemente influențează în egală măsură soarta oricărui război: el spune că ar trebui să ne imaginăm cum am putea menține teoria războiului în echilibru în mijlocul acelor trei tendințe, ca și cum ar fi suspendată între trei centre diferite de greutate. Această „fascinantă trinitate”, cum o numește autorul, a dat naștere foarte multor interpretări ale teoriei clausewitziene. În forma sa simplificată, Clausewitz contrapune cele trei componente ale războiului – emoția, șansa și calculul rațional – ideii promovate de iluminiști că războiul trebuie înțeles ca o barbarie pură, ca un haos în care se dezlănțuie cele mai violente manifestări ale oamenilor. Unii strategi au translatat această trinitate în trinitatea popor sau mase (emoție), armată / comandant militar (tactică, șansă, probabilitate) și guvern, conducere politică (rațiune), care reunește cei mai importanți actori într-un conflict militar. Din nou putem afirma că o asemenea teză era revoluționară pentru perioada războaielor napoleoniene, în care să afirmi că sprijinul popular este o componentă esențială a victoriei militare reprezenta o teorie cel puțin neobișnuită. Mulți comentatori ai lui Clausewitz au văzut în această teorie bazele viitorului sistem modern ale armatei bazate pe conscripți, armata „soldatului-cetățean” care a dominat întreaga istorie militară a secolului XX, poate în aceeași măsură în care istoria politică a fost influențată de introducerea sufragiului universal. Această concepție a sprijinului popular provine în cazul lui Clausewitz din faptul că el considera războiul nu doar ca o desfășurare de trupe la ordinul unei conduceri politice, ci ca un fenomen complex care implica angajarea de multiple resurse sociale, economice, politice și militare, putând conduce, dacă ar fi fost nevoie, chiar la un război al unei întregi națiuni împotriva inamicului (idee reluată și din perspectiva necesității superiorității numerice a armatei față de armata adversă). Pierre Hassner, în prefața sa la cartea lui Raymond Aron despre Clausewitz, a sintetizat foarte exact forța revoluționară a tezei clausewitziene:

„Martor al unei revoluții coperniciene în materie de război (din 1792 în 1815, deci de la ridicarea maselor de revoluționari la finalul campaniilor napoleoniene), îi datorăm faptul că a fost primul care a conceptualizat noțiunea de „război absolut”, implicând la nivelul beligeranților utilizarea tuturor resurselor de care dispun și – se vor vedea consecințele dezastruoase în secolul XX – implicarea tot mai crescută a populațiilor civile. În cartea Clausewitz și războiul popular, Aron indică de altfel filiația existentă între viziunea războiului popular dezvoltată în Vom Kriege și gândirea revoluționară a lui Mao Tse-Dung.”⁸

Pe de altă parte, ca teoretician al „războiului absolut”, Clausewitz a fost adesea greșit înțeles sau criticat ca fiind un autor militarist și adept al extinderii conflictului militar (interpretarea pe care o dă discursului său fictiv și personajului lui Tolstoi din „Război și pace”). Nimic mai greșit.

În primul rând, în planul dialecticii sale, Clausewitz opune conceptul de „război ideal” celui de „război real”, dominat de incertitudine și dependent de irațional și de comportamentul uman. Pentru Clausewitz, războiul este o combinație de factori raționali și iraționali, de forță fizică necesară pentru a înfrânge inamicul, dar și de forță morală care poate deveni un multiplicator al forței fizice în cadrul trinității emoție-șansă sau oportunitate-rațiune: așa cum am văzut, el se referă la motivația populară, la geniul creativ al conducătorilor militari, la patriotism și intuiție, la înțelepciune politică și diplomație ca factori care influențează cursul unui război în mod determinant.

În al doilea rând pentru Clausewitz, războiul nu este, așa cum am afirmat un scop în sine, ci doar un mijloc: generalul prusac are o atitudine neutră față de război, nu-l respinge, dar nici nu îl recomandă apriori, ci îl privește ca un fenomen social diferit de economie sau politică numai prin mijloacele folosite, adică violența fizică față de adversar. Clausewitz consideră războiul și strategia războiului nu ca o știință sau o doctrină, nici ca o artă, ci ca o „interacțiune umană”, așezându-l practic în logica științelor sociale de mai târziu. Puțini din cititorii lui Clausewitz știu de altfel că generalul prusac a fost de fapt fondatorul științei polemologiei, disciplină care studiază cauzele sociale și economice ale războaielor, precum și diferitele forme sub care se manifestă războiul ca fenomen social, din perspectiva rolului, dar și efectelor sale asupra societății umane. În termenii folosiți de Michael Handel, războiul este parte a unui „întreg” caracterizat prin „gestalt” sau sinergie între părțile sale componente. ⁹

Abordarea prin comparație a „războiului ideal” – adică războiul așa cum arată în teorie, sinteza ideală a practicilor umane legate de război – și „războiul real” – care se derulează într-un mediu marcat de incertitudine în care regulile ideale nu pot funcționa întotdeauna, l-a condus pe Clausewitz să dezvolte analiza critică a diverselor conflicte militare și să extragă din antiteza celor două concepte cele mai interesante constatări legate de ființa umană, de incertitudine, de „ceața” războiului și dificultatea accesului la informații sau falsitatea acestor informații în conflictele militare. Mulți au văzut în sintagma „ceața războiului” o critică la adresa rolului intelligence în general într-un conflict armat; de fapt, von Clausewitz face implicit distincția dintre intelligence-ul operațional, de teren, pe care îl critică pentru că este adesea fals sau insuficient verificat, depinzând de condițiile dificile în care se poartă campania militară, și rolul intelligence-ului în deciziile strategice legate de război pe care nu îl contestă (dar nici nu îl definește în mod explicit). Handel subliniază că multe din confuziile provocate de lectura operei lui Clausewitz pornesc de la modul în care este scris „Despre Război”: autorul trece de la tactic la operational și strategic fără să realizeze întotdeauna distincții clare între aceste planuri, iar amprenta de practician al războiului se regăsește în faptul că pentru el strategia înseamnă „utilizarea angajamentelor pentru obiectivul războiului”, ceea ce se poate traduce în prezent prin nivelul operațional al războiului și nicidecum prin nivelul strategic.¹⁰ Densitatea scrierii și geniul lui Clausewitz ne fac uneori să uităm că el este un strateg al războiului inter-statal, așa cum era acesta purtat la începutul secolului XIX.

În fine, în al treilea rând, Clausewitz pornește de la distincția război ideal – război real pentru a teoretiza conceptul de „limitare” în război în cadrul aceleiași abordări dialectice bazate pe sinteza dintre teză și antiteză: într-o lume reală, marcată de diverși factori morali, un strateg trebuie să se gândească să-și prezerve resursele și să se angajeze, în mod limitat, doar cu acele forțe de care are nevoie pentru a-l înfrânge pe inamic. În războiul ideal, cele două părți luptă până la epuizare, angajând toate resursele pentru distrugerea reciprocă (și vom analiza ulterior cum această teză a influențat doctrina nucleară americană), pentru că războiul ideal este un joc de sumă nulă în care nu poate exista nici un fel de compromis. În realitate, războiul depinde de atât de mulți factori materiali și imateriali, încât nu poate fi purtat întotdeauna până la distrugerea adversarului, ci se poate întrerupe, se poate relua, se poate termina cu un armistițiu dacă obiectivele liderilor politici sunt atinse.

În acest context, Clausewitz a dezvoltat conceptul de „fricțiune”, care diferențiază războiul ideal de cel real, în care apar foarte multe necunoscute și care, în esența sa, rămâne imprevizibil indiferent de cât de mult s-ar încerca planificarea sa. Acest concept este similar celui de forță de frecare din fizică, forță care în plan ideal, pur teoretic, nu există, dar în realitate încetinește sau influențează orice traiectorie a unor corp și fără de care orice pendul ar putea deveni de fapt un perpetuum mobile. Clausewitz dezvoltă astfel, pentru a explica incertitudinile realității față de certitudinile absolute ale modelelor ideale, o analogie a planificării militare cu planificarea unei călătorii:

„Imaginați-vă un călător care decide târziu în cursul zilei să facă mai multe etape din traseul său înainte de căderea nopții. Numai patru sau cinci ore în plus, pe un drum pavat, cu posibilitatea de a schimba caii: ar trebui să fie un drum ușor. Dar la următoarea stație nu găsește cai sau sunt foarte slabi; terenul devine deluros, drumul prost, noaptea cade și finalmente, după atâtea dificultăți e fericit să găsească totuși un loc de dormit cu orice fel de tip de cazare, fie aceasta cea mai primitivă. Nenumărate incidente minore – care nu pot fi niciodată prevăzute – se combină ca să diminueze performanța generală, astfel încât să nu poți niciodată să-ți atingi scopurile propuse.”¹¹

Incertitudinea războiului este un dat, un fapt al realității de care niciun strateg sau politician nu poate scăpa. Această incertitudine se datorează nu doar factorului uman, ci și evoluției impredictibile a evenimentelor, dificultății de a planifica totul într-un mediu real, în care cunoașterea este inevitabil limitată de lipsa tuturor informațiilor necesare sau de falsitatea informațiilor avute la dispoziție. După cum spune Clausewitz, niciun adversar nu este total necunoscut, deci un strateg poate să-și aleagă cele mai eficiente resurse pentru a-l contracara, însă, în sens invers, realitatea nu poate fi niciodată total cunoscută decât poate la modul ideal (dacă am putea face o asemenea paralelă, similar cunoașterii lui Platon și comparației făcute de filosoful grec dintre realitatea „pură” și ceea ce văd oamenii de fapt, adică „umbrele” acelei realității pe zidurile peșterii).

Alan D. Beyerchen dezvoltă o analiză interesantă a teoriei clausewitziene prin comparație cu teoria haosului, apreciind că esența tezei sale este dată de încercarea de a explica prin evocarea incertitudinii și „fricțiunii” a caracterului non-linear al războiului. Pentru a-și ilustra abordarea, Beyerchen propune două modele diferite de interpretare a conceptului de „fricțiune”, care diferențează lumea ideală de cea reală.¹²

Primul sens de interpretare a „fricțiunii” este cel de rezistență materială la încercările umane de a modela realitatea. Fricțiunea este în acest context o modalitate de disipare în mediu a energiilor care astfel nu-și pot atinge scopul, o formă de degradare continuă care conduce la entropie, cum plastic o descrie Beyerchen. Autorul francez susține că teoria lui Clausewitz conduce către identificarea acelor forțe care trebuie în mod continuu să contracareze forța de fricțiune militară: antrenarea trupelor, disciplina și voința de fier a comandanților, creșterea eforturilor și energiilor dedicate războiului. Pe de altă parte, ca și în teoria entropiei, fricțiunea nu poate fi niciodată combătută integral, iar forța ei de disipare a energiilor contrare rămâne endemică.

Al doilea mod de interpretare a „fricțiunii” propus de Beyerchen este încă și mai interesant: el se leagă de actualele teorii ale informației și de distincția dintre „zgomot” și „semnal” – care a fost preluată și în anumite teorii ale intelligence-ului. Beyerchen amintește că, potrivit teoriei informației, cu cât un sistem are mai multe posibilități, cu atât va avea mai multă informație și cu atât mai mult va avea nevoie de modalități de extragere și distingere a „semnalelor”, adică a informației (utile), de „zgomote”, adică de „bruiaj”. În cazul nostru, bruiajul poate fi orice: de la informații false colportate de inamic până la înțelegerea greșită a ordinelor comandanților militari, cunoașterea slabă a terenului și condițiilor de acțiune care acționează pentru a masca „informația”. Așa cum am văzut deja, metafora „ceții războiului” descrie foarte plastic „zgomotul” din teoria informației, în vreme ce obiectivele politice, planurile militare și ordinele comandanților sunt „semnalele”, „informația” utilă de care trebuie să beneficieze o armată.

Incertitudinea dă astfel naștere hazardului. După cum spune Clausewitz, nicio activitate umană nu este supusă atât de mult hazardului ca războiul. De aceea prevederea momentului în care un război se poate declanșa devine adesea foarte dificilă – ca de fapt orice fel de predicție asupra viitorului unui conflict militar. Astfel, Clausewitz remarcă faptul că adesea același obiectiv politic poate produce reacții diferite în națiuni diferite sau în epoci diferite și că poate exista uneori o tensiune atât de mare între două națiuni sau popoare încât un eveniment neesențial sau important doar la un anumit moment să declanșeze o veritabilă explozie.

Asemenea pasaje din gândirea generalului prusac sunt remarcabile dacă ne gândim că, la mai bine de 50 de ani de la moartea sa, istoria îi va da dreptate: atentatul de la Sarajevo din iunie 1914 contra arhiducelui Franz Ferdinand, cel care s-a lăsat convins să meargă în Balcani pentru a-și legitima într-un anume fel căsătoria sa morganatică, a condus la izbucnirea primului război mondial și dezmembrarea imperiilor rus, austro-ungar, german și otoman. Într-un cu totul alt context decât cel al ascensiunii naționalismelor, al apusului imperiilor și al „marelui bolnav” al Eurasiei, imperiul otoman, acest asasinat nu ar fi avut în mod cert un asemenea impact.

Geniul lui Clausewitz se reflectă și în capacitatea sa de a explica, pornind de la analiza critică a distincției dintre ideal și real, modul în care un conflict militar poate fi limitat, îngrădit, sau în care, dimpotrivă, ambele părți riscă să se arunce într-o escaladare a violenței. Explicația rezidă din nou și inevitabil în relația dintre război și politică: dacă liderii politici au obiective limitate sau moderate, acestea pot conduce la un conflict limitat, apropiat de modelul real al războiului, în care nu se aplică regula jocului de sumă nulă. Dacă liderii politici doresc o victorie absolută, războiul riscă să se apropie mai mult de modelul ideal, al războiului absolut, dar, avertizează Clausewitz, există și o consecință inversă – cu cât conflictul e mai violent cu atât conducerea politică va pierde controlul asupra forțelor angrenate în război și cursului general al războiului, care va deveni dominat în esență de elementul irațional al trinității clausewitziene – violența, ura, emoția beligeranților în detrimentul probabilităților tactice sau al rațiunii strategice. O asemenea abordare a războiului la nivel filosofic se poate aplica escaladării unor conflicte, nu neapărat inter-statale cum a fost războiul din Vietnam, ci și intra-statale, cum a fost războiul civil din Iugoslavia, în care violența, mijloacele ajung la un moment dat să prevaleze în fața rațiunii și scopurilor inițiale.

Întorcându-ne la doctrina Weinberger dezvoltată după războiul din Vietnam, unii critici ai ultimului război din Irak au afirmat că absența unui scop clar determinat și comprehensiv formulat a condus la eșecul politicii administrației George W. Bush în perioada post-Saddam Hussein: SUA au crezut că un război convențional inter-statal va fi suficient pentru a transforma Irakul într-un stat aliat și au ajuns să se confrunte cu un non-stat și să-și adapteze strategiile la un război de gherilă cu grupările radicale sunnite.

Pornind de la aceste constatări, mulți strategi și profesori de strategie au tins să dezvolte din trinitatea clausewitziană fundamentul a ceea ce va deveni în secolul XX controlul civil asupra armatei, supunerea leadership-ului militar față de cel politic și respectiv definirea – în sens huntingtonian – a unei „diviziuni” a muncii între cele două părți ale trinității, armată și guvern. Printre aceștia, Bernard Brodie¹³, unul din cei mai importanți strategi americani, care pornește de la afirmația lui Clausewitz că: „subordonarea punctelor de vedere politice față de cele militare nu poate fi justificată în mod rațional, pentru că politica a creat războiul… Subordonarea punctelor de vedere militare celor politice este, deci, singura posibilitate”¹⁴. Pe linia înțelegerii lui Clausewitz ca proto-teoretician al armatei moderne vine și afirmația sa dezvoltată în „Despre Război” că forțele militare trebuie utilizate în mod „responsabil”, afirmație care este interpretată de Howard și Paret în sensul de utilizare profesionistă și judicioasă (și nu în sens de etică a războiului, domeniu despre care Clausewitz rămâne tăcut). Prin extrapolare putem considera că celebra sa trinitate poate fi interpretată ca fundamentul conceptual, filosofic al armatelor actuale în democrații: forțe profesioniste, supuse deciziei politice și beneficiind de sprijin popular pentru orice acțiune întreprind. Poate întrucâtva părea paradoxal că un ofițer în armata prusacă este perceput astăzi ca avocatul controlului civil asupra armatei, dar nu trebuie ignorat faptul că von Clausewitz a fost deopotrivă implicat și în anumite negocieri politice și a fost împotriva alianței dintre Prusia și Napoleon. În vremea sa, orice strateg militar își asuma inevitabil și un rol politic, de aceea „diviziunea” muncii, așa cum este aceasta conceptualizată în guvernele și armatele moderne, pentru Clausewitz exista în primul rând la nivel teoretic, conceptual.

Pe de altă parte, Brodie simplifică oarecum argumentul clausewitzian pentru că generalul prusac nu consideră numai că războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, dar admite și un anumit revers: politica însăși este influențată de soarta sau deznodământul războiului. Relația este deci mai curând bi-univocă, atât războiul, cât și politica se influențează și se potențează reciproc.

Această abordare reciprocă a războiului și politicii ca aflate în relație de dependență merge pe linia pe care am evocat-o anterior, a interpretării lui Beyerchem cu privire la teoria non-linearității conflictului militar. Mai mult, metafizica războiului dezvoltată de Clausewitz își găsește și astăzi o aplicabilitate concretă: în prezent, într-un secol al altor tehnologii și altor tipuri de războaie, conflictul militar modelează politici mai mult poate decât oricând altcândva. Orice decizie tactică luată de un comandant militar în Kandahar sau în Bagdad poate avea, printr-un efect de cascadă, consecințe politice majore determinând chiar schimbări de politici și de guverne. Să ne aducem aminte spre exemplu de efectul imens produs de publicarea în presă al pozelor și filmelor care prezentau soldați americani torturând prizonieri irakieni: consecințele pe termen mediu au fost creșterea nemulțumirii populației americane față de decizia intervenției din Irak și de prelungirea prezenței trupelor acolo și, finalmente, retragerea armatei americane. Așa numitul „efect CNN” a fluidizat și estompat în realitatea cotidiană granițele conceptuale dintre strategic și tactic, dintre politică și război. Rezultatul? O multiplicare și mai mare a incertitudinii și hazardului, a „zgomotelor” și „fricțiunii” în conflictele contemporane, statale sau non-statale.

Christopher Bassford, profesor de strategie la Colegiul Naval al SUA și editorul paginii web dedicate operei lui Clausewitz afirmă că, de fapt, chiar și într-un conflict non-statal, trinitatea popor-armată-guvern continuă să se aplice.¹⁵ Astfel, un război civil este până la urmă rezultatul, în cheie clausewitziană, al politicii greșite duse de un stat care a generat revolta propriei populații; mai mult, un război între un stat și un popor sau între mai multe popoare nu poate fi purtat, nici măcar în era postmodernă în care trăim, în absența completă a statalității pe un anumit teritoriu sau a politicilor statale care să influențeze soarta conflictului. Un exemplu foarte simplu referitor la modul în care trinitatea clausewitziană se poate aplica într-un război postmodern este conflictul din Siria: un stat autoritarist care se confruntă cu o revoltă a propriei populații, dar și cu un război de uzură în care diferite state din Golf (Iran versus monarhiile arabe) sprijină în mod direct părțile beligerante. Astfel soarta războiului rezidă în continuare în echilibrul sau, de fapt, în ruperea echilibrului dintre emoție – șansă – rațiune sau între populație – armată – stat, singura diferență fiind că trinitatea se poate aplica multiplicat: vorbim de populația sunită împotriva celei alawite, de statul sirian împotriva altor state arabe care susțin forțele opoziției, de multiplicarea armatei în diverse grupări și facțiuni militare și para-militare. Mai mult faptul că etnicitatea, religia, clasele sociale joacă un rol determinant în acest conflict sângeros nu face decât să acorde o mai mare valoare scrierilor lui Clausewitz care avertiza că factorii morali, adică imateriali joacă un rol de multiplicatori ai factorilor fizici. („moral” nu înseamnă „etic” în „Despre Război” deoarece volumul este dezvoltat într-o cheie gnoseologică și nu axiologică, Clausewitz fiind indiferent față de noțiunile de etică sau moralitate într-un război)

După cum afirmă și Michael Handel, trinitatea nu trebuie privită ca imuabilă sau fixă, adică emoția sau pasiunea versus șansă versus rațiune nu trebuie asimilate integral treimii popor – armată – guvern. Astfel, aceste trei tendințe în război pot fi atribuite fiecare în sine celor trei actori principali: uneori armata sau poporul pot fi mai raționali decât guvernul, iar guvernul sau armata mai violenți decât poporul. Cele două treimi se completează, nu se suprapun și din această completare se pot extrage teoretizări care să explice chiar războaiele civile în care violența și pasiunea prevalează asupra celorlalți factori identificați de Clausewitz.

Handel oferă exemplul foarte folosit al aplicării teoriei clausewitziene asupra războiului din Vietnam:

„Și-a definit guvernul american în mod clar obiectivele? A știut să mobilizeze sprijinul popular? A dezvoltat armata americană o doctrină potrivită? A fost această doctrină adaptată condițiilor schimbătoare din teatrul de operații? A primit guvernul cea mai bună consiliere din partea armatei? A fost populația SUA unită în sprijinul guvernului și dacă da, pentru cât timp?”¹⁶

În schimb, adversarul vietnamez a știut să mobilizeze o parte importantă a populației și să aplice strategia clausewitziană, a epuizării inamicului cu prezervarea resurselor proprii cât de mult posibil. Cazuri similare pot fi considerate, dacă acceptăm că istoria se repetă, atât ocupația sovietică a Afganistanului, cât și intervenția americană după atacurile teroriste de la 11 septembrie. După mai bine de zece ani de conflict, trupele aliate se retrag din Afganistan, iar talibanii revin și încearcă să-și consolideze din nou influența.

Clausewitz atrage atenția asupra necesității adaptării armatei la modificările care survin pe câmpul de bătălie comparând războiul cu un cameleon care își schimbă tot timpul culoarea pielii. Flexibilitatea și adaptabilitatea sunt în opinia sa cheia succesului într-un conflict armat.

Mai mult, deși admite că nu a studiat suficient acest tip de conflict, Clausewitz îi dedică insurgenței sau revoltei civile un capitol aparte din opera sa, intitulat „Poporul înarmat” (capitolul 26 din cartea 6). Astfel, chiar dacă el se referă în principal la revolta populației împotriva unui inamic statal și în sprijinul armatei propriului stat (după modelul rezistenței populare din perioada ocupației napoleoniene), scrierile sale pot fi aplicate până la un punct și altor tipuri de insurgență, cum ar fi războaiele civile de astăzi.  Clausewitz atrage atenția că înarmarea „țăranilor” reprezintă o strategie cu efecte majore asupra sorții unui conflict și care nu trebuie ignorată de strategii militari. Amintind de revolta spaniolă din războiul peninsular din 1808 – 1813, Clausewitz vorbește de „războiul poporului” ca o forță în sine: el afirmă că acest tip de război nu trebuie privit doar ca o intensificare a sprijinului popular pentru un guvern, ci ca o sursă de putere separată de cea oferită de armată. Mai mult, tocmai pentru că nu sunt la fel de instruiți și disciplinați ca soldații profesioniști, acești țărani sunt mai greu de înfrânt pentru că acționează în mod non-convențional, iar mișcările lor tactice sunt mult mai greu de anticipat decât cele ale unui inamic militar obișnuit. Este foarte interesant faptul că generalul prusac face distincția clară dintre războiul de gherilă (numit de el „kleine krieg” sau „războiul mic”) și războiul „popular” sau partizan: războiul de gherilă este în opinia sa cel purtat între unități militare de mici dimensiuni sau grupuri de soldați în afara principalului teatru de operații, pentru a slăbi puterea adversarului prin acțiuni de hărțuire, în vreme ce războiul „partizan” sau insurecția este conflictul în care civili se implică alături de soldați pe întreg teritoriul unui stat.

De la constatarea importanței sprijinului popular și rolului major al acestuia în înfrângerea unui inamic pornește și teoria lui Clausewitz că apărarea, defensiva pe teritoriul propriu este mai ușor de realizat decât ofensiva militară și deci un stat care se apără are, în plan ideal, mai multe șanse să câștige războiul decât un stat care atacă. Apărarea are, în opinia sa, o superioritate naturală față de atac: avantajul cunoașterii terenului propriu, al informațiilor avute la dispoziție, al sprijinului poporului în război. Această teză a fost probabil una din cele mai contestate din toată opera clausewitziană, deoarece faptul că ofensiva este mai greu de susținut nu înseamnă în mod implicit că un stat în defensivă va câștiga finalmente războiul deoarece există și alți factori care trebuie luați în considerare (cum ar fi – ne spune același Clausewitz – superioritatea numerică). Unii exegeți ai operei sale au apreciat că pasajele în care descrie apărarea ca fiind mai avantajoasă decât atacul se contrazic cu alte paragrafe din „Despre Război”. Alții au considerat că, dimpotrivă, această abordare trebuie evaluată tot în cheia dialecticii sale ca parte a unui construct logic mai amplu și nu ca o teorie de sine stătătoare.

Însă dialectica lui Clausewitz nu este identică celei hegeliene și măcar nu își propune să atingă „puritatea” teoretică a acesteia. Mai curând Clausewitz pare că își urmează propriul fir logic, propriile gânduri atunci când dezvoltă teze contradictorii din care să extragă ulterior concluziile, ele însele supuse apoi unor noi „confruntări” cu idei contrare sau mai nuanțate. Raymond Aron a fost poate autorul care a evaluat cel mai bine dialectica lui Clausewitz arătând că, deși autorul dezvoltă adesea un model similar celui hegelian bazat pe teză-antiteză-sinteză, generalul prusac rămâne de fapt atașat dialecticii contrariilor bazate pe identificarea opuselor, cuplurilor binare care determină, ca un fir roșu, întreaga sa construcție teoretică: cuplurile principale pe care le descrie Aron sunt „moral versus fizic”, „mijloace versus scopuri” și „atac versus apărare”.

O posteritate controversată: de la doctrinele nucleare la terorism

Deși „Despre Război” este o carte densă și dificilă, pe alocuri chiar ușor plicticoasă, în lumea strategiilor militare, nu există autor care să nu-l invoce, să-l laude sau să-l critice pe Clausewitz. Adepții și detractorii pun aceeași pasiune în a-l vedea pe Clausewitz în spatele tuturor dezvoltărilor strategice contemporane și respectiv, a-i denigra opera ca fiind complet tezistă și depășită.

Celebrul Bernard Brodie, autorul conceptului de disuadare nucleară, denumit și „Clausewitz american”, s-a inspirat din conceptele de „război absolut” în plan ideal și „război limitat” la nivel real pentru a pune bazele principalului – și spune acesta, singurului – rol care putea fi atribuit armelor nucleare. Cea mai faimoasă frază din cartea sa scrisă în 1946, „The Absolute Weapon: Atomic Power and the World Order”, rămâne cea în care explică faptul că bomba atomică a fost creată nu pentru a putea fi folosită, ci numai pentru a face credibilă amenințarea cu folosirea sa:

„Astfel, scopul principal al instituției noastre militare a fost întotdeauna să câștigăm războaiele. De acum încolo, scopul nostru principal va fi să le evităm.”

În vreme ce unii strategi au văzut în disuadarea nucleară modelul războiului total definit de Clausewitz în care se aplică jocul de sumă nulă, alții, dimpotrivă, au considerat că apariția armelor nucleare a condus la o evoluție anti-clausewitziană, respectiv la eliminarea posibilității unui conflict limitat în care adversarul să fie înfrânt cu utilizarea limitată a resurselor avute la dispoziție. Din nou dialectica clausewitziană a condus la interpretări contrare ale aceluiași text. Bernard Brodie a apreciat că însuși conceptul de disuadare se înscrie într-o logică clausewitziană, deoarece este o continuare a politicii, iar scopul politic al SUA și al URSS a devenit evitarea și nu declanșarea războiului. Mai mult, disuadarea în sine este o formă de apărare mai eficientă decât atacul după cum consideră generalul prusac.

Analiștii strategiilor nucleare ale SUA nu vor înceta să-l citeze sau să-l includă pe Clausewitz ca fundament al dezvoltării doctrinelor americane: retalierea masivă se referea la nevoia superiorității în bătălie, doctrina MAD (Mutually Assured Destruction – distrugerea reciproc asigurată¹⁷) la războiul absolut în care adversarii sunt condamnați să se anihileze reciproc, abordarea răspunsului flexibil (care includea posibilitatea utilizării limitate a armelor nucleare, chiar în răspuns la un atac convențional masiv al Rusiei) invoca nevoia adaptabilității la noile condiții tehnologice și a caracterului cameleonic al războiului. Uneori asemenea interpretări sunt poate prea simpliste, alteori ele au chiar o bază istorică reală. Spre exemplu, la sfârșitul anilor ’60, un alt mare adept al lui Clausewitz, Henry Kissinger, pe atunci consilierul pentru securitate națională al președintelui Nixon, a fost cel care a militat pentru schimbarea doctrinei MAD ca să includă noile capacități de luptă ale SUA și să permită trecerea la ceea ce a fost numit LNOs (limited nuclear options – opțiuni nucleare limitate) pornind de la premisa contrară tezei lui Brodie că armele nucleare pot fi folosite în mod real nu reprezintă doar un mijloc de disuadare. Datorită diverselor rivalități inter-departamentale, precum și temerii că un război nuclear nu poate fi limitat și că aceasta va escalada în mod inevitabil, conceptul LNOs a fost însă destul de repede abandonat.¹⁸

Dacă în perioada Războiului Rece clausewitzienii considerau „Despre Război” o carte fundamentală care a sintetizat cel mai bine principalele caracteristici ale conflictelor inter-statale, în perioada contemporană anti-clausewitzienii s-au întrecut să o claseze ca un volum depășit, util în perioada sa istorică, dar incapabil să facă față provocărilor postmodernității. Principala acuzație adusă de profesori precum Michael Barrett¹⁹ sau strategi ca Martin von Crefeld se referă la faptul că în „Despre Război” Clausewitz privește confruntarea militară exclusiv din perspectiva consolidării puterii statale sau subsumat obiectivelor politice ale unui stat, ignorând rolul etnicității, religiei sau altor factori imateriali în declanșarea unor războaie non-statale. Alți critici consideră că, dimpotrivă, deși Clausewitz abordează cel puțin în trecere rolul unor asemenea factori „morali”, principala problemă a scrierilor sale rezidă în caracterul lor prea filosofic (de unde larga lor aplicabilitate) și în ignorarea unor aspecte materiale mult mai importante, cum ar fi economia, tehnologia, dezvoltarea forțelor care au un impact major asupra oricărui război.

În vreme ce adepții lui Clausewitz invocă astăzi relevanța sa din perspectiva faptului că a „raționalizat” războiul prezentându-l altfel decât o suită de confruntări violente între adversari animați de ură, criticii săi afirmă că trăim într-o lume „post-clausewitziană” în care războiul și-a pierdut sensul său inițial, cel generat de confruntarea dintre actorii statali și a trecut într-o dimensiune irațională și mult mai violentă, marcată de conflicte asimetrice, războaie civile și terorism.²⁰ Martin van Crefeld susține că sofisticarea tehnologică actuală a creat iluzia „războiului curat”, în care se leagănă adepții lui Clausewitz ce încă mai cred că războiul e doar o continuare a politicii cu alte mijloace:

„în loc să se întoarcă la bazele teoretice și să se întrebe ce îi face pe oameni să lupte, oamenii continue să-l invoce pe Clausewitz și faptul că războiul ar fi continuarea politicii cu alte mijloace. În loc să accepte că războiul e o confruntare murdară și sângeroasă în care oamenii sunt condamnați să fie răniți și uciși, ei aleg să trimită bombardiere și rachete de croazieră în speranța că tehnologia ar putea înlătura morțile și face rănirea oamenilor ne-necesară.”²¹

Însă indiferent dacă sunt admiratori sau detractori, adepți sau critici, strategi moderni sau postmoderni, majoritatea teoreticienilor militari nu pot ignora faptul că „fascinanta” și „paradoxala” triadă clausewitziană se înscrie între cele mai folosite și mai actuale teze despre război, fie că vorbim de un război rațional sau de unul marcat de violență și iraționalitate. În interiorul acestei triade se regăsesc până la urmă toate confruntările militare trecute și actuale, chiar dacă evoluțiile tehnologice au schimbat enorm tacticile de luptă. Filosofia războiului a rămas însă aceeași.

Note:

¹ Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Antet, București, 2001. Volumul a mai fost publicat în limba română la Editura Militară în 1982. Deoarece majoritatea comentatorilor lui Clausewitz se referă la versiunea Despre Război editată în engleză de Howard și Paret în 1976 și revizuită în 1984, am ales să folosesc în traducerea proprie citatele conform acestei versiuni, cea mai cunoscută și cea mai fidelă conceptelor clausewitziene. Din păcate, în literatura de specialitate din România încă lipsesc analize de substanță ale tezelor clausewitziene.

² Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Antet, București, 2001. Volumul a mai fost publicat în limba română la Editura Militară în 1982. Deoarece majoritatea comentatorilor lui Clausewitz se referă la versiunea Despre Război editată în engleză de Howard și Paret în 1976 și revizuită în 1984, am ales să folosesc în traducerea proprie citatele conform acestei versiuni, cea mai cunoscută și cea mai fidelă conceptelor clausewitziene. Din păcate, în literatura de specialitate din România încă lipsesc analize de substanță ale tezelor clausewitziene.

³ Ibid., p. 42-43

⁴ Christopher Bassford, Clausewitz in English: The Reception of Clausewitz in Britain and America, 1815-1945, Oxford University Press, New York, 1994, preluată online http://www.clausewitz.com/readings/Bassford/CIE/Chapter18.htm

⁵ Gaddis, op. cit., p.43

⁶ Bruce Fleming, Can Reading Clausewitz Save Us from Future Mistakes?, Parameters, US Army War College, Ashburn Drive, Carlisle, Spring 2004, p.62

⁷ Carl von Clausewitz, On War, editori Michael Howard și Peter Paret, Princeton University Press, 1984, p. 75-89

⁸ Pierre Hassner, Preface, în Raymond Aron, Sur Clausewitz, Editions Complexe, Paris, 1987

⁹ Michael Handel, Who is Afraid of Carl von Clausewitz? A Guide to the Perplex, p. 4 (un adevărat ghid de lectură pentru studenții de la Stanford University publicat online, http://www.stanford.edu/class/polisci211z/1.1/Handel%201999.pdf )

¹⁰ Ibid., p. 6

¹¹ Carl von Clausewitz, On War (1984), p. 119

¹² Alan D. Beyerchen, Clausewitz: Non Linearite et Imprevisibilite de la Guerre”, Theorie, Literrature, Enseignement, no. 12/1994, Presses Universitaires de Vincennes, Universite Paris 8, Saint, Denis,

¹³ Bernard Brodie, War and Politics, Macmillian, New York, 1973, p. 1

¹⁴ Bernard Brodie, „A Guide to the Reading of On War” în Carl von Clausewitz, On War, editori Michael Howard și Peter Paret, Princeton University Press, Princeton, 1976, p.641

¹⁵ Christopher Bassford, „The Primacy of Policy and the „Trinity””, în Hew Strachan și Andreas Herberg-Rothe, editori, Clausewitz in the Twenty-First Century, Oxford University Press, 2007, p. 74-90

¹⁶ Michael Handel, Who is Afraid of Carl von Clausewitz? A Guide to the Perplex, p. 17

¹⁷ Doctrina MAD se baza pe capacitatea ambelor mari puteri din perioada Războiului Rece de a riposta la un atac nuclear cu un alt atac nuclear (prin faptul că, după prima lovitură, cel atacat nu era complet distrus și avea posibilitatea de a riposta cu o a doua lovitură nucleară), astfel încât indiferent cine ar fi atacat primul, distrugerea ambelor state devenea asigurată (de unde denumirea doctrinei). Astfel se crea practic un joc de sumă nulă care asigura echilibrul strategic și prevenea declanșarea unui război nuclear deoarece îl transforma într-un act sinucigaș.

¹⁸ Hans Christian Breede, Clausewitz and the Search for Limited Nuclear Options – 1975-1980, Canadian Military Journal online, http://www.journal.forces.gc.ca/vol12/no2/37-breede-eng.asp

¹⁹ H.P. Willmott and Michael B. Barrett, Clausewitz Reconsidered, Praeger Security International, 2010

²⁰ Etienne Balibar, Politics as War, War as Politics. Post-Clausewitzian Variations, Public Lecture, Alice Berline Kaplan Center for the Humanities, Northwestern University, Evanston, May 8, 2006, http://www.ciepfc.fr/spip.php?article37

²¹ Martin van Crefeld, The Transformation of War, the Free Press, New York, 1991, p. 9