Literatura de azi 
Nu, nu este o păcăleală, chiar dacă Serghei Vasilievici Rahmaninov (1 aprilie 1873 – 28 martie 1943) a văzut lumina zilei într-o zi de 1 aprilie: arborele genealogic al familiei Rahmaninov începe cu Ştefan cel Mare, lucru ce reiese din datele oferite chiar de familia compozitorului.
Deşi s-a născut într-o familie înstărită, în copilărie a suferit mari lipsuri: ca urmare a firii risipitoare a tatălui său, moşiile au fost vândute una după alta în contul datoriilor, iar familia s-a văzut nevoită să se mute la St.Petersburg, unde a închiriat un apartament modest, şi să solicite burse gratuite pentru educaţia copiilor. Situaţia s-a agravat după separarea definitivă a părinţilor. Din acea perioadă datează una dintre pozele lui Rahmaninov, în care biografii surprind privirea pierdută şi tristă a copilului.
A fost un familist model: şi-a adorat soţia, cele două fiice şi nepoţii. Înconjurat de dragostea acestora, uita de înclinaţia sa firească pentru melancolie. Nu-şi afişa niciodată emoţiile în public, nu-i plăceau interviurile, evita reuniunile mondene. În ochii contemporanilor, părea o persoană greu abordabilă, orgolioasă şi distantă. „Nimic mai fals!” – susţineau apropiaţii, care explicau această impresie generală prin timiditatea de care era cuprins Rahmaninov în prezenţa necunoscuţilor. În fapt, era binevoitor faţă de toată lumea, iar această caracteristică devenea evidentă în cerc restrâns, în familie sau alături de prieteni. Ieşeau atunci la lumină cele mai alese calităţi ale omului Rahmaninov: amabil, iubitor, sensibil, mereu pregătit să ajute, dotat cu un admirabil simţ al umorului şi cu un râs molipsitor, inconfundabil. Vechiul său prieten, Fiodor Şaliapin, venea special în vizită pentru a-l face să râdă şi obţinea acest lucru reprezentând adevărate show-uri – vorbite, cântate sau mimate – spre deliciul tuturor celor prezenţi, dar mai ales al lui Rahmaninov însuşi, al cărui râs în cascade putea fi auzit ore întregi după încheierea acestora. La 44 de ani a fost nevoit să ia viaţa de la capăt: după ce obţinuse consacrarea în Rusia în calitate de compozitor, dirijor şi pianist-interpret al propriilor creaţii (simpla menţionare a numelui său pe afişe golea instantaneu casele de bilete), Rahmaninov a fost nevoit să-şi părărească ţara. Pentru a-şi restabili situaţia financiară şi a-şi plăti datoriile, singura soluţie i s-a părut a fi atunci cariera de pianist-virtuoz, astfel încât a început o muncă îndârjită pentru reconstituirea tehnicii pianistice şi însuşirea unui repertoriu de concert corespunzător. Scopul său a devenit, de atunci, atingerea perfecţiunii în interpretare. Se spune că odată cu plecarea sa din Rusia, şi-a pierdut pentru totdeauna sursa inspiraţiei, că a fost nefericit din această cauză şi că activitatea pianistică îi răpea timpul preţios destinat compoziţiei.*
*sursa: romania-muzical
Imagine de pe adevarul.ro
