De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune?

Scriitor de limbă română și franceză, Panait Istrati (10 august 1884 – 16 aprilie 1935) a copilărit în Baldovinești; a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca și Maxim Gorki, scriitorul rus cu care a fost comparat adesea, și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe:  București,  Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează și la alte ziare: Viața socială, Dimineața, Adevărul etc.*

„Bărăganul e singuratec. Pe spatele lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere. Dar, dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.”

(„Ciulinii Bărăganului”)

„De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiindcă aceasta ne face foarte fericiţi; de ce trebuie să o mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta, chiar cu preţul sacrificiului? – pentru a ne da puterea să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va izbuti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârşav păcat – egoismul brutal. Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea… să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… şi apoi să râzi!”

Imagine de pe: andrebourgeois.fr

*sursa: wikipedia