De câte ori, iubito…

Din valurile vremii…

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai –
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri –
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

***

Institutul Cultural Român de la Lisabona organizează în data de 20 iunie, ora 18.00, la sediul său din Alfama (Rua do Barão nr. 10), o întâlnire cu reprezentanții Asociaţiilor Româneşti din Portugalia, sub semnul comemorării a 127 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu.

În cadrul întâlnirii va fi prezentat primul film documentar despre Mihai Eminescu realizat în anul 1914 de Octav Minar (cu o durată de aproximativ 20 de minute) și va avea loc o prelegere intitulată „Mihai Eminescu și destinul ascendent al culturii naționale„.

De asemenea, reprezentanții Institutului Cultural Român de la Lisabona și ai Ambasadei României în Portugalia vor iniția un dialog cu persoanele prezente despre colaborările viitoare, despre sprijinirea reciprocă a proiectelor și despre organizarea în 2017 a „Zilei Românilor și Moldovenilor din Portugalia„, eveniment a cărui tradiție a fost din păcate întreruptă anul acesta.*

***

De câte ori, iubito…

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Imagine de pe: adevarul.ro

*sursa: icr.ro