Odilia Roşianu
Acest text este scris fără ca directorul revistei Literatura de azi să știe și, din acest motiv, îl public la miezul nopții – nu de alta, dar e posibil să-mi spună să-l șterg și m-am gândit că, până să-și dea seama că a apărut un laudatio, mai poate fi citit nițel. De altfel, vedeți că și titlul e mai discret, nu apare întregul său nume.
Da, pe 19 februarie, directorul de la Literatura de azi împlinește jumătate de secol de viață și (peste) 10 ani de când lucrează cu mine la revista pe care a înființat-o în 2003. Probabil că ar fi trebuit să număr anii de când scrie cronică literară, de când e critic literar și, eventual, să readuc în atenția cititorilor câteva dintre titlurile cărților sale. Numai că sunt sigură că se vor găsi alții care să-l descrie din acest punct de vedere și, în plus, nu mi se pare că e cazul să se facă un bilanț profesional înainte să împlinească o vârstă venerabilă, de exemplu 90 de ani.
Prin urmare, prezentele rânduri (nu foarte multe – secolul e prea grăbit!) sunt dedicate, în exclusivitate, activității lui legate de revista noastră, mai ales că inițiativa avută în 2013, curajoasă și chiar excentrică, a revoluționat, zic eu, privirea condescendentă cu care erau tratate de literați, pe-atunci, publicațiile netipărite sau rețelele de socializare. Acum, desigur, părerile s-au revizuit și atitudinea s-a adaptat vremurilor, dar în acele momente miile de cititori care s-au arătat dornici de a citi „pe ecran” au decompensat un pic lumea publicistică.
Mulțumiri pentru că m-a ales să fiu redactor-șef îi adresez aproape în fiecare an, atunci când Literatura de azi se află la aniversare, drept care astăzi o să-i mulțumesc pentru alte lucruri.
Pentru că a fost și este șeful ideal – nu mă verifică (vizibil) niciodată…
Pentru că este unicul autor de la revistă care nu-și trimite niciodată articolele la timp – viața e mult mai amuzantă.
Pentru că îmi mulțumește după ce public cronica lui – de parcă i-aș face o favoare…
Pentru că atunci când greșesc (numai cine nu muncește nu greșește), îmi atrage atenția cu umor, spunându-mi totdeauna să nu-mi fac griji.
Pentru că îmi permite să scriu orice (și, mai ales, oricum!).
Pentru că, deși a mai avut diverse conflicte cu unii sau cu alții, nu l-a interesat niciodată dacă eu continuam ori nu să am aceeași pașnică relație cu respectivii.
Și, fără îndoială, mai sunt și altele în toți acești ani care s-au scurs, fapte și gânduri care, la un moment dat, au fost foarte importante, chiar definitorii.
Iar acum, când DCE (aka Daniel Cristea-Enache) a ajuns la această jumătate de veac, îi doresc din tot sufletul să fie vesel, sănătos, inspirat, să aibă mult spor în tot ceea ce-și propune și, mai ales, să rămână așa cum este – că tare mișto e să ai un șef ca el.
La mulți ani, Daniel!
