Dar ea rămânea

„… pentru îndrăzneața și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice”, Luigi Pirandello (28 iunie, 1867 – 10 decembrie, 1936) primea în 1934 Premiul Nobel pentru Literatură. Un autor care a trăit cu convingerea că viaţa este oricum o farsă, o ficţiune asemănătoare celei care se petrece pe o scenă, lăsa familiei, prin dispoziţii testamentare, următoarele indicaţii: „Când voi muri, să nu mă îmbrăcați, înfășurați-mă într-un cearșaf. Fără flori, fără lumânare la căpătâi. Un dric sărăcăcios. Gol. Și nimeni să nu mă-nsoțească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeți-mă.”

Marele dramaturg, însă, a fost și poet – de aceea, vă supunem atenției o poezie semnată Luigi Pirandello.

Și iubirea contemplă timpul și râse,

fiindcă știa că nu-i era de folos.

Se prefăcu că moare pentru o zi

ca să reînflorească spre seară,

fără să respecte vreo lege.

Adormi într-un ungher al inimii

o vreme ce nici nu exista.

Fugi fără să se îndepărteze,

se întoarse fără să fi plecat,

murea timpul, dar ea rămânea.

(traducere: George Popescu)

Imagine de pe pirandello.com

Foto cover de pe eulinterior.blogspot.com