Literatura de azi 
Din discuțiile pe care le-am avut în timp cu oameni de condei, privitoare la Nicolae Labiș, am reținut și afirmații precum că pe Labiș, poetul firesc în manifestări, îl caracteriza spontaneitatea și că acest fenomen era în drepturile lui și în scris. Este adevărat, Labiș – acest poet profund și cu trăiri intense – era spontan și în scris, dar el nu rămânea la prima manifestare a spontaneității. El relua ideea , imaginea și lucra îndelung – pentru a ajunge să-și comunice trăirile cât mai complet. Poetul acorda atenție deosebită actului de creație, muncii pe manuscris, își „trata temele” cum îi plăcea să spună – cu toată seriozitatea și răspunderea.
Stau mărturie variantele unor poeme, reluarea unor teme pentru a le aprofunda și a le ridica pe o treaptă valorică superioară (în care este evidentă grija pentru cuvânt, pentru expresia poetică adecvată și proprie), faptul că poetul avea să revină asupra unor piese din volumul „Primele iubiri” și asupra concepției de alcătuire a acestuia și îndeosebi munca de refinisare a multor poeme care aveau să alcătuiască volumul, rămas neterminat, „Lupta cu inerția”.
Am fost coleg cu Labiș la Școala de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor. Am fost și prieteni. Din perioada bucureșteană a creației sale au rămas la mine poeme și fotografii inedite pe care mi le-a dat poetul. Unele dintre ele le-am publicat. Toate p o e m e l e și documentele inedite vor fi cuprinse și într-o carte pe care o am în lucru, „Mărturii despre Nicolae Labiș”. Între aceste poeme unele dovedesc în bună măsură cum scria Labiș, întreprinderea lui laborioasă în finisarea unui poem. O lucrare intitulată „Baladă”, deosebit de valoroasă prin tematică și originalitate în tratare, se află la mine într-o variantă care în bună parte îi aducea satisfacții poetului.
Lucrarea – care este un amplu și vibrant poem – evocă luptele muncitorilor de la Grivița din februarie 1933 și evidențiază figura unora dintre ei și a lui Vasile Roaită. Labiș a terminat de scris poemul, în forma pe care o cunosc, în iarna lui 1953, când se împlineau 20 de ani de la eroicele lupte de la Grivița. La Iași am întâlnit o variantă mai veche a poemului. Din compararea celor două versiuni reiese că poetul a muncit stăruitor pentru perfectarea lucrării, pentru a ajunge la aceasta a doua formă a poemului:
Stă la poartă-un om în zori;
Grivița-i trezită-n soare.
Vin pe stradă muncitori
Și pășesc pe poarta mare.
Stă la poartă-un om cărunt –
Parcă-n gât îl arde plânsul…
Cum? Când trec atâți râzând
Fericiți pe lângă dânsul?
………………………………
Varianta anterioară acesteia poartă titlul „Balada celor doi frați”. Urmărind comparativ pasaje, versuri, cuvinte, ca și realizarea de ansamblu a celor două variante, se observă că ultima variantă, „Baladă”, e calitativ superioară. De altfel, odată cu cristalizarea acestei versiuni, poetul o și renegase pe cea precedentă. Dar nici la această formă, a „Baladei”, nu avea să rămână. Mi-a spus odată că va alcătui un ciclu de poeme pe teme muncitorești din care să facă parte, „mai îmbunătățită” și „Balada”.
Un alt amplu poem, „Lui Nicolae Bălcescu”, care a fost terminat în noiembrie 1952, dovedește aceeași muncă stăruitoare pentru perfectarea expresiei poetice. Pe Labiș îl preocupa mai de mult figura marelui revoluționar. Cu gândul de a scrie o lucrare cu acest subiect, el se documenta serios. Erau apărute în volum drama „Bălcescu” și romanul „Un om între oameni” de Camil Petrescu ca și poemul de mari dimensiuni al lui Eugen Jebeleanu, „Bălcescu”. Labiș și le procurase și le ținea, alături de tratate de istorie, pe măsuța scundă de lângă pat.
Poemul lui Labiș, scris într-o manieră originală, a ajuns în final la versuri de o vigoare rar întâlnită, la ritmuri și frumuseți tulburătoare:
Peste munți cu piscul nins
Printre ape de beteală
Înserarea a aprins
Focuri roșii de răscoală.
Lunecă prin văi de scrum
Umbre umede, hoinare…
Și te văd de parcă-acum
Treci din nou prin munți călare.
Odată Labiș ne-a citit câtorva colegi un poem cu o fată ai cărei părinți, sărmani și bolnavi, fuseseră nevoiți s-o dea la stăpân. O colegă a noastră de prin părțile Fălticenilor, Mihaela Monoranu, ne-a spus că Nicolae era preocupat de acel poem mai dinainte. Ioan Grecea și Doina Ciurea au observat mai apoi că poemului i s-au mai adus modificări.
Unele poezii erau citite la întâlnirile de sâmbătă seara de la Casa Scriitorilor unde erau uneori Sadoveanu, Zaharia Stancu, Beniuc, Banuș, Novicov, Camilar, Tulbure și alți scriitori. Ulterior, la poezii citite aici de către Labiș noi observam reintervențiile poetului.
Se cunosc etape ale conceperii si scrierii, ale definitivării mai multor poezii. „Moartea Căprioarei”, această capodoperă a poeziei lui, a fost scrisă într-o formă pe care o consideram definitivă către primăvara anului 1953. Într-o după amiază, Labiș a venit în clubul căminului, s-a așezat la o masă din colțul încăperii și a rămas acolo până noaptea târziu. Poate să fi fost trecut de miezul nopții când, după ce m-a întrebat dacă pot fi atent, cu glas precipitat și cu întretăieri în revărsarea de ritmuri, a citit poemul. Mi-am dat seama mai târziu că el a căutat din emoția mea să deslușească reușita poemului. „Moartea căprioarei” a fost tipărită un an mai târziu, în 1954. Am sesizat atunci elemente noi în poem, semn că poetul încă mai intervenise în text.
Desigur, nu toate creațiile au necesitat o așa-zisă perioadă de gestație. Unele au fost scrise în forma pe care o cunoaștem sub impulsul stării de moment. Asupra unora nu avem niciun indiciu privitor la chipul și împrejurările în care au fost scrise. Cert este însă că, în ciuda spontaneității și fluidității stării de creație, îndeosebi în cazul lucrărilor mai mari, Labiș își elabora și gândea poemele îndelung. Valorificând prima izbucnire de flacără, el revine asupra ei pentru a-i întreține arderea și pentru a o face să apară în cele din urmă în toată splendoarea și plenitudinea.
Dacă dintre poemele lui unele sunt neîmplinite (alături de cele nefinisate, ori neterminate), asta este pentru că Labiș n-a mai avut timpul să revină asupra lor.
Ion Apetroaie
