Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
30.03.2016

Cu zâmbetul pe buze

 Ne aflăm la Librăria Humanitas Kretzulescu Bucureşti unde are loc lansarea cărţii “4 zile cu nora” de Angela Baciu în prezenţa autoarei şi a invitatei acestei seri, scriitoarea Nora Iuga, căreia Angela Baciu i-a dedicat această carte cu ocazia împlinirii vârstei de 85 de ani (pe 4 ianuarie 2016). Văd că sunteti un public numeros, unii au renunţat şi la petrecerea zilei de naştere a fiului – azi e ziua fiului poetului Valeriu Mircea Popa – , într-o librărie foarte frumoasă, primitoare, cândva aici, îmi aduc aminte, după lansări se servea şi… dulceaţă.

Mi se pare foarte importantă solidaritatea scriitoricească, prin participarea la evenimente, acţiuni culturale, lansări, dar şi printr-o felicitare, un telefon, un mail, un mesaj pe Facebook, solidaritate care exista înainte de ’90. Când un scriitor publica un text într-o revistă sau îi apărea o carte, alţi colegi din breaslă îl căutau, îl sunau şi îl felicitau: Marin Preda pe Cosaşu, Cosaşu pe Preda, se bucurau sincer de realizările celuilalt, de performanţa de a scrie (cu creionul sau cu stiloul atunci, cu tastatura astăzi) nişte texte care să însemne ceva nu numai pentru cel ce le-a scris, cât şi pentru întreaga lume pe care el o reprezintă sau o poate reprezenta.

Am sentimentul că Nora Iuga, eroina cărții Angelei Baciu “4 zile cu nora”, este printre puţinii scriitori români de azi, de ieri şi de mâine, care ştie să se bucure, nu numai de propriile reuşite, de propria efervescenţă, de propria creativitate extraordinară la un octogenar (sunteţi şi ’80-ist, ’90-ist şi o să deveniţi 2000-ist!). Se bucură, deci, nu numai de propria reuşită, ci şi de ceea ce i se pare şi crede că poate avea valoare literară, originalitate în textele colegilor săi consacraţi sau mai tineri. Foarte mulţi dintre tinerii de azi îi datorează Norei Iuga această generozitate consacrată, ceea ce critica literară numeşte “clasic în viaţă”. Pentru că ştie să fie alături de mai tinerii confraţi. În felul acesta, Nora Iuga a trecut fără nici o problemă de la o epocă la alta, de la o generaţie la alta, a reuşit să depășească toate grozăviile la care a asistat de la cel de-al doilea război mondial şi până la revoluţia din ’89, numai frumoasă şi lină nu a fost istoria mare în care a trebuit să supravieţuiască un intelectual, sau orice component al societăţii româneşti. Nora Iuga a reuşit să intre în noua epocă cu zâmbetul pe buze, cu forţă, fără să se schimbe, fără să renunţe în vreun fel la ce o definea înainte, fără să se ruşineze că a scris poezie, proză, jurnal, traduceri. Aşa cum unii s-au ruşinat după ’90 de propriile contribuţii, alţii le-au uitat. Unii şi-au uitat chiar şi propriile debuturi, dar Nora Iuga a trecut fără nici un fel de probleme în epoca nouă. Cu toate că în poeziile ei găseşti şi o componentă nostalgică, ea nu are nici o nostalgie după regimul politic care făcea din scriitori un personaj privilegiat în acele vremuri. Pe vremea aceea scriitorii (unii) o duceau bine, mergeau la Mogoşoaia săptămâni şi luni întregi, primeau bani de la fondul literar, preţuirea publică era asigurată şi, cu toate acestea, unii scriitori români nu s-au sfiit să contribuie la cultul personalităţii lui Ceauşescu, să scrie articole omagiale, poezii, atunci când nimeni nu îi obliga s-o facă. Pe scurt, Nora Iuga nu a avut de ce să se ruşineze, nu a avut de ce să privească în urmă, nici cu mânie, nici cu silă sau ruşine, pentru că ceea ce a creat înainte de ’90 este o parte foarte importantă a vieţii şi biografiei sale. Numai că după revoluţie, în ultimul sfert de secol, Nora Iuga a continuat să arate, şi în noul context şi noul climat, o faţă firească, tânără, zâmbitoare a scriitorului care nu trebuie neapărat să fie mereu crispat, morocănos, îndârjit, antipatic, supărat pe lume. E un scriitor, al cărui nume nu îl dau acum, care cu cât are mai mult succes la public, cu atât e mai supărat. Domnule, zâmbeşte, râzi, ai mai vândut 1000 de exemplare din cartea ta, ai mai luat un premiu, e păcat să dai sentimentul că eşti mereu nemulţumit, necăjit, supărat pe viaţă, pe lume, pe confraţi. Nora Iuga poate că a trăit şi ea nişte drame, a trecut prin sărăcie, a trecut şi ea prin nişte expriente dure, dar ideea e că nu se vede în comportamentul ei, nu i se văd problemele personale, nu se vede dramatismul unei asemenea existenţe care a traversat regimul trecut. Se vede un scriitor care, fără să îşi confecţioneze o mască, are o figură şi o mină de om bun. La fel este şi Angela Baciu, “a tunat şi le-a adunat” cum se spune. Angela Baciu este şi ea un om foarte bun, talentat, aproape că pot să spun că îi seamănă Norei, uitaţi-va şi voi…

O să vă citesc un fragment din această carte pe care o lansăm astăzi “4 zile cu nora”. Ţin să va spun că astăzi am dat BT-ul la un nou număr din revista “Viaţa Românească” (nr.2/2016) în care Tudorel Urian (trebuia să fie şi el prezent astăzi la lansare dar, din păcate, este foarte răcit) a scris o cronică foarte frumoasă despre această carte. Este o cronică laudativă. Şi mi-a prins bine şi mie cronica pentru că în felul ăsta am înţeles şi mai bine cartea. Fără să fiu neapărat de acord cu Urian, pot să vă mărturisesc că şi mie mi-a plăcut foarte mult cartea Angelei Baciu “4 zile cu nora”. Şi vreau să vă citesc de la pagina 112 a cărţii un fragment. Amintesc faptul că pe coperta IV a cărţii este un text frumos semnat de Norman Manea, scris la New York, anul trecut. Fragmentul este din Ziua a III, suntem la Brăila într-un context pe care îl cunosc şi eu, am fost invitat acolo la Biblioteca “Panait Istrati”, l-am cunoscut şi eu pe domnul Neagu, am fost invitat la un festival, am cunsocut şi eu frumuseţile Brăilei. Şi Angela Baciu o întreabă pe “clasica în viaţă”:

“- Cum era pe timpul războiului?

– Îngrozitor, mă uit la aceşti copii din sală şi îmi doresc să nu treacă niciodată prin aşa ceva. Am să va povestesc o scenă acum, când îmi revine în faţa ochilor simt un fel de nostalgie, dar în acelaşi timp, întâmplarea pare comică. Eram la Hobaia, un cătun la nişte kilometri buni după Domneşti. Ne refugiaserăm acolo de bombardamente. Era o vară cumplit de ploioasă. Îmi imaginam că suntem în plin potop. Într-o noapte am auzit de departe tropote de copite şi uruit de roţi. Trei nopţi şi două zile s-au scurs pe uliţa nămoloasă a cătunului convoiul de bucătării de campanie, tunuri şi cai, mulţi cai; soldaţii ruşi îi lăsau în drum, că nu mai puteau merge şi-şi luau alţi cai odihniţi din ogrăzile ţăranilor… Mama mă trimitea să cumpăr pâine de la Dascălu. Mă îmbrăcă într-o rochie neagră, ruptă, de-a ţaţei Leana, mă trimitea cu picioarele goale prin noroi, mă punea să-mi strâmb gura, să merg şchioapă şi-mi trăgea şi o basma peste sprâncene. Parcă eram Mumă Pădurii, aşa că … nu m-a violat nici un rus…”

Angela Baciu mai întreabă:

“- Şi totuşi aţi fost fericită?

– Am fost, pentru că am avut o familie cum puţini au. Mă refer la părinţii şi bunicii mei, dar şi la familia pe care mi-am făcut-o eu. La cea care mi-a dat viaţă, cât şi la cea cu care mi-am împărţit viaţa. Toţi am fost spirite libere, total lipsite de prejudecăţi, de invidii, de

orgolii stupide. Am învăţat că nimic nu valorează mai mult pe lumea asta decât bunătatea şi bucuria. Nu l-am auzit niciodată nici pe tata, nici pe băiatul meu Tiberiu, pe Nino nici atât, că nu li s-ar da cât ar merită… eu cred că numai cei mediocri şi de neam prost au pretenţii! Şi am avut Poezia. Pentru mine poezia e un alt fel de a trăi lumea. Poetul pentru mine nu e scriitor. E ARTIST. În casă, Nino, în fotoliul lui verde îmi citea poeziile pe care le scrisese aproape în transă. Uneori îl surprindeam atipind şi mâna continua să scrie. Eu i le ascultam, încercând să mă transpun în transa lui, fiindcă nici nu-mi închipui cum altfel se poate intra în esenţa Poeziei…”

Şi mai povesteşte Nora Iuga: “La 70 de ani am început o viaţă nouă. Am ajuns în Occident. Nu credeam că mai e posibil aşa ceva, să te naşti din nou la 70 de ani. O să vă mire, dar mie aşa mi s-a întâmplat.”

O pagină extraordinară din “4 zile cu nora” a Angelei Baciu, aşa cum sunt majoritatea din această carte atât de bine regizată, transpusă, documentată. A văzut-o pe Nora Iuga în mişcare, în evoluţia ei, în efervescenţa şi vitalitatea cu care se manifestă nu numai în singurătate, în bucătăria în care eu nu am ajuns încă, în faimoasa bucătărie în care Nora scrie la maşina de scris ce are vârsta ei, ci şi în manifestările şi în întâlnirile cu publicul. Altfel spus, Nora Iuga reuşeşte performanţa de a fi foarte vitală, imprevizibilă, creatoare. Stabileşte foarte uşor punţi cu cei ce îi sunt în preajmă şi punţile acestea sunt durabile, rezistente în timp, adică odată ce te-ai întâlnit cu Nora Iuga într-o împrejurare, să zicem, culturală, de fiecare dată vei dori s-o cauţi, să reeditezi întâlnirea, s-o vezi, s-o asculţi din nou, să te impregnezi încă o dată de tinereţea, optimismul şi energia ei creativă. Am fost de mai multe ori la un târg de carte la Alba Iulia, avem acolo o prietenă Cristina Smadea, directoarea bibliotecii, care, nu ştiu de ce, s-a îndrăgostit de noi şi ne cheamă mereu acolo (şi în luna mai suntem invitaţi). Şi, la ultimul târg, erau acolo mai mulţi scriitori foarte importanţi: Nora Iuga, Gabriela Adameşteanu, Octavian Soviany şi mulţi alţii. Ei bine, pentru că aşa e regula la noi, participăm la un eveniment doar când suntem în “centru”, când suntem actorii principali şi majoritatea scriitorilor (de critici nu mai spun) şi eu, nu-mi mai amintesc de când nu am mai fost la o lansare să stau pur şi simplu în public şi să ascult. De obicei, ca şi acum, stau în centru lângă autor, se pare că nu mai pot fi la un eveniment fără să vorbesc. Şi scriitorii noştri nu participă la evenimentele colegilor lor decât dacă ei sunt în centrul atenţiei. Ei bine, vă spuneam, am văzut-o pe Nora Iuga cu o minunată timiditate, solidaritate reală, stând foarte cuminte pe un scaun, în fundul sălii, stătea ca o şcolăriţă şi asculta ce se vorbea. După o oră de ascultat, când i-a venit rândul, Nora a strălucit ca de obicei, lumea a făcut coadă (o coadă jenantă pentru ceilalţi scriitori) să obţină autografe. Pe mine mă răneşte să văd un scriitor la care se face coadă pentru autografe şi celălalt… trimite sms-uri pentru că nu are ce să facă… Are Matei Vişniec o carte superbă, îmi aduc aminte, unde scriitorii sunt puşi să dea autografe, dar la unii e coadă, la alţii nu e nici unul. Şi atunci ei fac un fel de conspiraţie, să mimeze un interes faţă de scriitorul la care nu e nimeni: unul se duce şi vorbeşte cu el şi îl felicită, altul îl întreabă ceva, unul face poze, altul ia o carte, o răsfoieşte şi îi cere autograf şi astfel creează o mişcare şi, deodată, lumea devine interesată de scriitorul respectiv. Nora Iuga are un succes real, cuantificabil, vizibil, uitaţi-vă acum în librăria aceasta, e ora 7 seara, februarie, frig, zăpadă, librăria e plină, poate că nu e momentul cel mai bun să ieşi din casă, sau de pe Facebook, unde te simţi atât de bine ca să vii la o lansare, şi totuşi… Nora Iuga este un scriitor cu un succes enorm, binemeritat şi care nu se explică prin compromisuri făcute nici înainte, nici după ’90. Nici compromisuri ideologice, mai ales în anii ’60 scriitorii noştri au intrat de tineri în manuale, au intrat în circuitul oficial, au devenit cum se spune “clasici în viaţă” chiar de la vârsta de 30 de ani, nu după 60 de ani – vorbesc de generaţia lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, toţi aceşti scriitori, tineri atunci, au fost prezenţi foarte repede în manualele epocii. Şi pentru că majoritatea au scris texte pe linia convenabilă Partidului, subliniez faptul că Nora Iuga nu a făcut aceste compromisuri (se ştie că a avut şi interdicţie de publicare) şi nici după ’89 când mulţi au uitat că sunt poeţi. Mircea Dinescu, de pildă, nu mai e poet de multă vreme, astăzi face emisiuni în care găteşte, Adrian Păunescu nici el nu mai era poet în ultima vreme, ci realizatorul unor emisiuni care se întindeau toată noaptea. Puţini sunt scriitorii, vorbesc de Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Angela Marinescu şi exemple nu sunt foarte multe, care au pus în centrul existenţei lor scrisul şi nimic altceva.

Aceasta este Nora Iuga pe care o veţi descoperi cu toate feţele ei în cartea Angelei Baciu “4 zile cu nora”, o carte extrem de vie, cu o acţiune încărcată desfăşurată pe parcursul a patru zile, cu descrieri şi pagini de jurnal, despre prietenii literare şi amintiri, o carte ce te însufleţeşte, o lectură care te vitalizează.

DSC05056

Şi, voi încheia, spunând că marele merit pentru această carte remarcabilă, nu este al Norei Iuga, ci este în totalitate al Angelei Baciu, a muncit mult şi se vede. E foarte important să poţi vorbi cu un om, să fii pe aceeaşi frecvenţă cu el, să ai acelaşi cod cultural-literar, să înţeleagă ce doreşti, ce spui, ce simţi, glumele pe care le faci, să te simtă când eşti supărat şi să priceapă şi motivele pentru care eşti supărat. Să poată nu numai să reconstituie şi să reconfigureze o persoană atât de complexă şi fascinantă, ci, ca în cazul Angelei Baciu, să scrie o carte, s-o regizeze cu talent, să facă un scenariu din această personalitate, să urmeze firul pas cu pas, iar scenariul bine pus la punct din capul Angelei să devină subiect, acţiune literară şi culturală adusă în realul cotidian.

Este o carte rară, inedită, frumoasă, de o factură pe care n-am mai întâlnit-o până acum. De obicei, cărţile de interviuri se fac după un anume tipic, întrebare-răspuns, eventual trimiţi întrebarea şi scriitorul îţi răspunde, din nou altă întrebare şi tot aşa. În cartea Angelei Baciu nu este aşa, totul e “pe viu”, are viaţă, cele două scriitoare se completează, se înţeleg, în carte veţi găsi un adevărat film despre un personaj literar fascinant, un film, aşa cum vă spuneam, realizat în întregime de Angela Baciu: scris, compus, regizat, cu scenariu, muzică, lumini, sunet, efecte speciale. Toate acestea puse bine în pagină de Angela Baciu pe care o invidiez sincer şi colegial pentru această realizare. Îmi pare rău că nu este şi un reprezentant aici din partea editurii “Charmides” care să laude cartea.

Închei, spunând că voi scrie o cronică la această carte care mi-a plăcut foarte mult. Şi o să vă povestesc o secvenţă pe care o ştiţi foarte bine, cu Rebreanu scriind romanul “Ion” şi terminându-l, i l-a oferit lui Lovinescu în speranţa că va scrie despre carte. După un timp, îl întreabă cum i s-a părut cartea şi Lovinescu îi răspunde morocănos: “Merge greu, Rebrene”…

Daniel Cristea-Enache – cuvânt de deschidere al evenimentului dedicat lansării cărții “4 zile cu nora” de Angela Baciu (Editura Charmides, 2015)

DSC05025

Librăria “Humanitas Kretzulescu, Bucureşti – februarie 2016

Invitaţi: Nora Iuga, Daniel Cristea Enache, Tudorel Urian, Marin Mălaicu-Hondrari

 

537 cititori