Cu inima și cu ochiul

„Interpretez în egală măsură cu inima cât şi cu ochiul. Lăsaţi-vă conduşi numai de sentiment. Urmaţi-vă convingerile. E mai bine să nu fii nimic, decât să fii ecoul altora… Realitatea e doar o parte a artei. Ea se cere completată de sentiment. (…)Dacă pictura este o nebunie, ea este o dulce nebunie, pe care oamenii ar trebui nu numai să o ierte, dar chiar s-o caute. Îmi privesc chipul şi îmi cântăresc sănătatea. Amândouă poartă semnele grijilor, ale ambiţiilor şi remuşcărilor care contorsionează fizionomia fiecăruia din noi. Iată de ce ar trebui să iubim arta. Ea procură acelora care vor să-şi echilibreze viaţa, calmul, împlinirea morală şi chiar sănătatea.(…) Un om nu trebuie să îmbrăţişeze profesiunea de artist înainte de a fi recunoscut înlăuntrul său o vie pasiune pentru natură şi disponibilitatea de a o urma cu o stăruinţă care să nu cunoască abatere. Să nu caute nici aprobare, nici bani. Să nu se lase descurajat de obiecţiile pe care le-ar putea stârni lucrările sale: să se baricadeze între zidurile convingerilor sale şi să se lase purtat de ele mereu înainte, înfruntând orice obstacol. O muncă necurmată – fie de execuţie, fie de observaţie. O conştiinţă invulnerabilă.”

Amintire de la Mortefontaine

Pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea,  Jean-Baptiste Camille Corot (16 iulie 1796 – 22 februarie 1875) este pictorul care eliberează peisagistică de restricțiile impuse de neoclasicism. A fost un maestru al picturii plein-air și, prin urmare, a influențat impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat, fără a-l fi înțeles pe deplin. Corot poate fi socotit precursorul impresionismului.

La vârsta de 10 ani obţine o bursă națională, care îi asigură intrarea la liceul din Rouen în anul următor. La 29 iunie 1812 părinții îl retrag de la colegiu pentru a-l înscrie într-un pension din Poissy, dar elevul Corot, silitor în cursul primar, vădește un interes tot mai scăzut pentru învățătură. La 26 de ani, a abandonat o promițătoare carieră de comerciant în favoarea artei, arătând de la început o vocație puternică pentru peisaj. Domnul Corot, deși foarte sceptic în privința talentului lui Camille, îi face o rentă anuală de 1500 de franci, îngăduindu-i astfel să se ocupe în liniște de pictură. În același an Camille intră în atelierul lui Achille Michallon, discipol al lui David. Mai târziu, referindu-se la un studiu lucrat sub supravegherea acestuia, pictorul va spune: „E mai mult un studiu de supunere, decât unul de pictură„. Curând însă, Michallon moare și Corot e primit de profesorul defunctului, Victor Bertin, adept statornic al peisajului istoric, antichizant. Corot nu-i va împărtăși maniera de a picta.

Dansul nimfelor

În 1833, este medaliat pentru Magdalena în rugăciune. Philippe Burty consideră că această lucrare marchează ruptura definitivă cu peisajul istoric și apogeul primului stil al lui Corot. Anul următor apare la Salonul anual cu trei pânze. În 1834 întrepinde o a doua călătorie în Italia (Genova, Pisa, Volterra, Florența, Veneția și lacurile italiene). Continuă să fie prezent la toate Saloanele anuale. În 1839, la Salonul anual, Corot expune Seara, care avea să-i inspire Lui Theophile Gautier versurile:*

Dar iată că amurgul din înălțimi coboară;

Și umbra, tot mai deasă, prin văi se desfășoară;

Se pierd în tonuri calde seninurile clare.

Cu ochii grei, apusul se duce la culcare.

Tac greierii; străbate, prin liniștea adâncă

Numai suspinul apei călătorind prin luncă.

Tot universul doarme, iar orele tăcerii

Țes plete umezite de lacrimile serii;

În colțul cel mai sumbru, sub raza ce se stinge,

Corot, modestu-ți nume, abia se mai distinge.

***

Foto cover: Fată citind

Imagini de pe: wikipedia.org

*sursa: wikipedia