Cu antenele lansate spre viitor

„Macedonski avea antenele lansate spre viitor. Sub pana scriitorului, deloc accidental, apar viziuni tipice secolului nostru – dovadă că spiritul și tendințele veacului al XX-lea fuseseră, intuitiv, descifrate de poet […] Prin latura sa premonitorie, Macedonski își leagă definitiv numele de acea direcție de la finele secolului trecut în care sunt, de obicei, căutate originile modernismului nostru.” [1]

(sursa foto: Wikipedia)

Figură controversată a literaturii române moderne, Alexandru A. Macedonski (14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920), supranumit poetul rondelurilor, este considerat primul reprezentant al simbolismului în literatura română. A fost inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul și susținător important al poeziei românești moderne. Este cunoscut și pentru curajul de care a dat dovadă atunci când a intrat în polemici serioase cu junimiștii, în special cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu sau Ion Luca Caragiale. De pildă, în 1883, acesta scrie o epigramă la adresa lui Eminescu, iar din acel moment traseul său în lumea literară ia o întorsătură neașteptată:

Un X… pretins poet-acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aș plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc

Și nu e azi decât nebun.

Curajos, tăios, orgolios, adânc, antitetic – „Macedonski a fost, fără îndoială, un «homo duplex», trăsătură care definește în primul rând un temperament impetuos și instabil în manifestările sale curente. Ceea ce acest temperament transferă operei nu este iremediabila scindare, ci tensiunea pe care o nasc părțile în conflict, tensiune care realizează, la nivelul imaginarului, armonia, sinteza. Am putea spune că singura antiteză valabilă, care se menține ca atare de la început până la sfârșit e aceea dintre eul biografic contradictoriu și cel artistic integrator. Pentru structurile de adâncime ale operei antiteza reprezintă un mobil, o realitate generativă, un studiu de tranziție spre o finalitate a echilibrului. Macedonski se arată serios incomodat de demonii duplicității, care-l bântuie, el visează mereu o unitate originară pierdută și face eforturi uriașe s-o recâștige – aceasta e istoria poeziei sale și o recâștigă. Romantismul său încetează în acest punct în care himera armoniei devine o realitate pe care poetul o ia în posesie victorios.” [2] Iată în câte feluri ar putea fi caracterizat acest mare poet! Deși valoarea nu i-a fost recunoscută, fiindcă geniul lui Eminescu i-a umbrit geniul, fiindcă jocurile de putere nu au fost în favoarea sa, fiindcă societatea l-a sancționat pentru faptele sale deplasate, fiindcă a fost un decadent, fiindcă publică articolul Poezia viitorului, la 15 iulie 1892, și se apropie de Baudelaire și Mallarmé, fiindcă își schimbă opțiunile politice, din conservator devine liberal, Macedonski nu a putut fi considerat un Scriitor, ci abia târziu acesta intră în rândul poeților de raftul întâi. Mihai Zamfir, în Introducere în opera lui Al. Macedonski, este de părere că Macedonski „devine mare poet doar după dispariția lui Eminescu”.

(sursa foto cover: raftulcuidei.wordpress.com)

_____

[1] Mihai Zamfir, Introducere în opera lui Al. Macedonski, București: Minerva, 1972, p. 254.

[2] Daniel Dimitriu, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Ediția a II-a, București: Polirom, 1999, p. 156.