Daniel Cristea-Enache: Când și cum v-ați îndrăgostit prima oară?
Cărțile citite până atunci, până la acel moment, au jucat vreun rol în „declanșarea” primei Dvs. iubiri?
Ați cucerit sau ați fost cucerit?
Alex Ștefănescu: Am să-ți vorbesc sincer, ca și cum m-aș spovedi unui preot. Aveam patru ani, iar ea – optsprezece. Locuiam cu familia mea (temporar) la Lugoj, într-o casă cu curte, despărțită printr-un gard de lemn de grădina altei case, în care apărea uneori o fată frumoasă, cu părul bogat împletit într-o singură coadă, Tita. Între scândurile gardului erau rărituri, iar una dintre scânduri lipsea pur și simplu.
Prin acea deschizătură mă uitam fermecat la tufele de trandafiri și regina-nopții, ca și la straturile cu mărar, pătrunjel sau leuștean. Și, bineînțeles, la Tita. Într-o zi ea m-a remarcat și a venit la mine plină de duioșie. Mi-a vorbit, m-a mângâiat pe cap și apoi m-a ridicat în brațe și m-a strâns la piept. Poate era, la ea, o presimțire a maternității. Sau, poate, în subconștient avea și ideea vagă că sunt un viitor bărbat. Așa mă lua în brațe și mama, dar… Când mă lua în brațe Tita, simțeam în plus un fior obscur, care mă făcea să mă simt vinovat. Așa că nu-i povesteam mamei nimic despre întâlnirile mele de la gard. Într-o bună zi însă ea mi-a spus cu nonșalanță: „Am nevoie de niște verdețuri pentru ciorbă. Du-te la iubita ta, Tita, să-ți dea de la ei din grădină. Uite și banii.”
„Iubita ta”! Uimitor! De unde știa mama totul? Și cum de nu se supărase pe mine?
Cu un coș din nuiele împletite în mână, am ieșit pe stradă (Nedelcu), am făcut la dreapta și după douăzeci-treizeci de metri am ajuns la poarta grădinii vecine. Am deschis poarta cu sfială și imediat a apărut Tita, venind în fugă să mă întâmpine. M-a ridicat în brațe și m-a strâns la pieptul ei. M-a apăsat pe sânii elastici, ascunși sub o rochie ușoară de vară. Fericirea misterioasă din acele clipe n-am uitat-o nici până azi.
Prima iubire propriu-zisă, de adolescent, am trăit-o la șaisprezece ani, la Suceava, ca elev în clasa a noua al Liceului „Petru Rareș”. Fata se numea Geanina și frecventa altă școală. Era frumoasă, mignonă, cu o gură ucigaș-senzuală, ca o floare carnivoră. Și eu, și ea scriam versuri, ea mai bine decât mine (chiar dacă eram supranumit „poetul orașului”, iar de ea nu auzise aproape nimeni). Spre deosebire de mine, Geanina avea o fantezie inepuizabilă, era capricios-liberă și imprevizibilă, reușea de la primele versuri să-l emoționeze pe eventualul cititor.
Ea a avut inițiativa să ne cunoaștem. M-am simțit cucerit din prima clipă.
Ne plimbam tăcuți prin parcul orașului. Iar uneori ne așezam pe o bancă și ne citeam unul altuia versuri. După un timp ne-am făcut obiceiul să ne plimbăm prin cimitir, așezat pe un deal din estul Sucevei, în apropiere de Cetatea lui Ștefan cel Mare. Nu pentru că ne-ar fi atras locurile lugubre, ci pentru că cimitirul era și el un fel de parc, mai silențios, însă, și mai puțin prozaic. Morții nu făceau remarci vulgare pe seama noastră, era liniște și se auzeau doar ciripitul păsărilor și freamătul pomilor la adierea vântului. Erau și bănci lângă unele morminte, iar pe multe cruci erau săpate în piatră sau în marmură… versuri. Le citeam cu glas tare și nu râdeam de ele, deși am fi avut motive. Ne abandonam emoției pe care voiau să ne-o transmită. Dragostea câștigă, cred, în intensitate dacă este amestecată cu puțină moarte.
Stăteam îmbrățișați ore întregi, uitând de viața noastră de oameni obișnuiți. Această iubire nemuritoare s-a evaporat după câțiva ani. Ca și cum n-ar fi existat.
Și totuși… Bătrân fiind am deschis la un moment o carte pe care n-o mai deschisesem din anii liceului. Dintre filele ei a căzut o coajă albă de mesteacăn pe care era scrisă o poezie. O poezie de dragoste, a Geaninei pentru mine. Tot ce am trăit acum mai bine de o jumătate de secol mi-a năvălit în minte. Ca un parfum.
_______________
Fragment din volumul Convorbiri cu Alex Ștefănescu, în curs de apariție la Editura Spandugino