Daniel Cristea-Enache
Daniel Cristea-Enache: Sunt bine cunoscute rivalitățile între scriitoare precum Ana Blandiana – Ileana Mălăncioiu – Angela Marinescu ori între scriitori precum Nichita Stănescu – Marin Sorescu sau, la „case” și mai mari, Tolstoi – Dostoievski. În unele cazuri se poate vorbi despre o fățișă antipatie reciprocă, în timp ce publicul cititor îi prețuiește și uneori îi iubește pe scriitorii care nu se „înghit” între ei.
Dvs. mi-ați părut mereu relaxat-seniorial atunci când ați scris sau ați vorbit despre alți critici și istorici literari. Nu ați făcut economie de aprecieri atunci când v-ați referit la un confrate, un coleg de breaslă critică. Pe de altă parte, ați susținut în mai multe rânduri că da, există o concurență între scriitori, ba chiar între cărțile lor aflate pe aceleași rafturi de bibliotecă.
Credeți deci în concurență și în rivalitate, dar fără ostilitate și animozitate? Cu ce critici și istorici literari vă simțiți în concurență și rival în captarea interesului cititorilor? Concurența aceasta este valabilă numai cu criticii contemporani sau îi privește și pe cei interbelici? De exemplu, când îl analizați pe Eminescu, vă simțiți în concurență cu G. Călinescu, când scrieți despre Sadoveanu, cu E. Lovinescu?
Alex Ștefănescu: Întotdeauna mi s-a părut absurdă rivalitatea dintre autori aflați în relații de imediată… proximitate. De ce nu se simte Angela Marinescu în rivalitate cu Emily Dickinson? Sau de ce nu se simțea Marin Sorescu în rivalitate cu Dante? Dacă intri în competiție trebuie să ai o miză mare, nu să fii animat de o gelozie măruntă, ridicolă, fără legătură cu demnitatea augustă a literaturii.
Admit să existe o concurență între scriitori pentru captarea atenției cititorilor, nu pentru obținerea unor avantaje prozaice – premii, bani, funcții. Sigur că vreau să scriu mai atrăgător și convingător decât alți critici, dar, dacă sunt întrecut de unii dintre ei, nu mă supăr, e un succes al literaturii. Pentru mine succesul literaturii contează mai mult decât succesul meu. Cu plăcere îl aplaud pe cineva, pe oricine, care scrie bine.
Când am scris despre Eminescu, m-am întors ca la o biblie la G. Călinescu, ca să iau în considerare cu mare respect opiniile lui. Dar am fost profund dezamăgit. În multele sute de pagini pe care i le-a consacrat poetului, G. Călinescu nu a analizat niciodată un poem de-al lui. I-a reconstituit magistral – deși cam fantezist – viața, i-a descris inteligent și cu fervoare universul poeziei, dar n-a avut răbdare să-i și citească atent opera. De altfel, cu excepția lui G. Ibrăileanu (care și el a făcut-o sporadic), niciun critic nu ne-a oferit, scriind despre Eminescu, o analiză pe text.
Sunt adeptul competiției, chiar o încurajez. Dar îi privesc cu bunăvoință pe toți competitorii. Mă caracterizează o dorință insațiabilă de comunicare. N-am nimic din egoismul exacerbat al unei vedete. Sunt un om bun și generos. Mă comport spontan ca un creștin. În realitate însă nu sunt compatibil cu creștinismul, care mi se pare o religie tristă, a suferinței și compătimirii și, în același timp, a renunțării la competiție, adică la esența însăși a vieții. M-a fermecat, întotdeauna, mitologia greacă (precreștină) pentru că exprimă, cu o inepuizabilă inventivitate epică, bucuria de a trăi.
Culmea este că, în viața de fiecare zi, eu practic morala creștină cu mai multă convingere decât unii creștini. Îi iubesc pe semeni, îmi face bine să-i văd fericiți, mi-e milă de ei când suferă.
Pe de altă parte, mă înduioșează modul naiv în care poporul român a asimilat creștinismul. Îmi sunt foarte dragi români, îi recunosc cu o tresărire de emoție și tandrețe oriunde i-aș găsi, și îmi este dragă și religiozitatea lor stângace și luminoasă. Îmi vine să-i sărut pe creștet, ca pe niște copii, când îi văd îngenunchind și rugându-se pe covorul (țesut de vreo țărancă evlavioasă) dintr-o biserică.
Nu am pasiunea de a distruge și nu-i înțeleg pe cei care o au. Mă uit consternat, depășit de situație, la cineva care sfărâmă plin de furie o vază sau sfâșie cu ură o scrisoare. Când eram copil și mergeam prin pădure, loveam năpraznic, cu un băț, vegetația încâlcită ca să-mi croiesc o cărare. Nu era dușmănie în acțiunea mea, ci o imitație a înaintării exploratorilor prin junglă, despre care citisem în cărțile de aventuri. Acum n-aș mai folosi niciun fel de macetă ca să-mi fac loc prin pădure sau… prin literatură. Chiar și când smulg o buruiană din pământ, o pălămidă sau un brusture, am o strângere de inimă. Chiar și când îl „desființez” pe un autor lipsit de valoare, mă gândesc cu dragoste la el, imaginându-mi cum și-a pierdut nopțile ca să-și scrie textele inepte, considerate de el geniale.
__________
Fragment din volumul Convorbiri cu Alex Ștefănescu, în curs de apariție la Editura Spandugino
