Contele roșu

Regizor italian, pe numele adevărat Luchino Visconti Di Modrone (2 noiembrie 1906 – 17 martie 1976), era supranumit „contele roșu” datorită ascendenței sale nobiliare combinate cu simpatiile sale comuniste. Aceste două fațete, teoretic incompatibile ale personalității sale determină stilul și substanța demersului său artistic, care își dorește să împace ireconciliabilul: adevărul vieții (privite chiar în parametrii neorealismului) cu ficțiunea spectacolului. Splendoarea creației sale constă tocmai în ceea ce încearcă artistul să reprime, dar nu contenește să afirme: spiritul său aristocratic. Nostalgia trecutului, poezia eșecului, fascinația decăderii și a descompunerii, tentația perversiunii, obsesia morții îmbracă haina unei frumuseți plastice fără cusur în opulența ei de forme și de culori. Capodoperele cineastului rămân: Obsesie, Pământul se cutremură, Bellissima, Senso, Nopți albe, Rocco și frații săi, Ghepardul, Căderea zeilor, Moarte la Veneția, Inocentul.*

Considerată „una dintre capodoperele cinematografiei mondiale„, pelicula „Ghepardul” este o ecranizare a romanului istoric cu același nume al scriitorului sicilian Giuseppe Tomasi di Lampedusa, publicat în 1958, la un an după moartea autorului.

***

“Prinţul avu una din obişnuitele-i viziuni neaşteptate:o cruntă scenă de gherilă, pocnete de arma prin păduri, şi Tancredi al său întins pe pămînt, cu pîntecele spintecat, ca soldatul acela nefericit.

– Eşti nebun, băiatule! Să te înhăitezi cu oamenii aceia… Toţi, nişte bandiţi, nişte intriganţi. Un Falconeri trebuie să fie cu noi, de partea regelui.

Ochii lui Tancredi deveniră din nou batjocoritori.

– De partea regelui, desigur, dar care rege? Tînărul avu iar unul din acele accese de seriozitate care-l făceau impenetrabil şi atît de drag unchiului său: Dacă nu ne-amestecăm şi noi, ăştia, o să-ţi trîntească o republică… Dacă vrem ca totul să rămînă cum e, trebuie mai întîi ca totul să se schimbe. E clar? îşi îmbrăţişă unchiul, puţin emoţionat: La revedere, pe curînd. Mă voi întoarce cu tricolorul.

Retorica prieteniilor îl molipsise puţin şi pe nepotul său; şi totuşi, nu, în vocea lui nazală era un accent care dezminţea emfaza. Ce băiat! în stare de toate prostiile şi totodată respingîndu-le. Şi Paolo ăsta al lui, care, în aceeaşi clipă, supraveghea, desigur, digestia lui Guiscardo! Adevăratul lui fiu era Tancredi. Prinţul se ridică grăbit, îşi smulse prosopul de la gît, scotoci într-un sertar.”

(„Ghepardul”, traducere Tascu Ghoerghiu)

*sursa informaţii: cinemagia.ro

Imagini de pe zavvi.com