Literatura de azi
Nu e toamnă cum eşti tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pământ,
vara decăzu.
Dacă pădurea ne condamnă
la nostalgie, fără rost,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
aşa cum poate n-a mai fost.
Atâtea taine nepătrunse
ne cad în braţe la un semn
şi suntem îmbrăcaţi în frunze
şi căptuşiţi c-un fel de lemn.
În râu sunt două lăzi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumoşi, bolnavi de fiere,
către cerboaice care nasc.
Şi ziua e atât de mică
încât n-ai vreme de-un salut,
şi-un fum noptatec o complică
şi săptămâna a trecut.
Mai e în tot un pic de vară,
dar pături aspre ne-nsoțesc,
la orice drum mai lung afară
prin clăi de aburi nefiresc.
Mai am senzaţia că toate
pot fi şi altfel decât sunt,
dar munţii-mi pun poveri în spate
şi simt că port pe tălpi pământ.
Acum şi fiarelor li-i foame
şi ies lunatice la drum,
pădurea este numai drame
şi-o mai salvăm cu câte-un fum.
Dar ea, deodată, ne condamnă
la nostalgii şi la păcat,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
şi-atât de singur m-ai lăsat.
Adrian Păunescu
Foto: Andi Spot
