Literatura de aziLiteratura de azi
09.10.2016

Condamnarea la toamnă

Nu e toamnă cum eşti tu,

vara mea de suflet, nu,

pe pământ,

vara decăzu.

Dacă pădurea ne condamnă

la nostalgie, fără rost,

e toamnă, vara mea, e toamnă,

aşa cum poate n-a mai fost.

Atâtea taine nepătrunse

ne cad în braţe la un semn

şi suntem îmbrăcaţi în frunze

şi căptuşiţi c-un fel de lemn.

În râu sunt două lăzi de bere,

pe foc s-a pus un ultim vreasc,

trec cerbi frumoşi, bolnavi de fiere,

către cerboaice care nasc.

Şi ziua e atât de mică

încât n-ai vreme de-un salut,

şi-un fum noptatec o complică

şi săptămâna a trecut.

Mai e în tot un pic de vară,

dar pături aspre ne-nsoțesc,

la orice drum mai lung afară

prin clăi de aburi nefiresc.

Mai am senzaţia că toate

pot fi şi altfel decât sunt,

dar munţii-mi pun poveri în spate

şi simt că port pe tălpi pământ.

Acum şi fiarelor li-i foame

şi ies lunatice la drum,

pădurea este numai drame

şi-o mai salvăm cu câte-un fum.

Dar ea, deodată, ne condamnă

la nostalgii şi la păcat,

e toamnă, vara mea, e toamnă,

şi-atât de singur m-ai lăsat.

Adrian Păunescu

 

Foto: Andi Spot