Daniel Cristea-Enache
Ţin minte şi acum, cu deplină claritate, ziua în care, la cinematograful Pacea din cartierul Militari, am văzut Imperiul contraatacă, din trilogia Star Wars. Era vară, afară o căldură înăbuşitoare, iar înăuntru, strălucind în întunericul dens, zăpezi nesfîrşite pe care Luke Skywalker şi-ar fi putut găsi moartea. Sala întreagă îşi ţinea răsuflarea. Zeci de priviri săgetau ecranul, din corpurile înghesuite în scaune, urmărind uimitoarele peripeţii intergalactice. La sfîrşit, eram cu toţii inundaţi de fericire.
Aceasta a fost totuşi o excepţie: o zi mare, o experienţă iniţiatică. De obicei, filmele erau mai prostuţe şi sălile tot pline, dar ironice. Era bine să fi luat bilet în rîndurile din spate, acoperite de platforma etajului superior. Altfel, riscai să fii scuipat de către golanii de la balcon, să ţi se arunce coji de seminţe în cap, să ţi se adreseze măscări. Cînd se apropia ora începerii filmului, un cor de fluierături o cerea expres, pînă se lăsa întunericul, întîmpinat cu aplauze. O actriţă frumoasă, bună, era înecată, de la început şi pînă la sfîrşit, în valuri de observaţii pofticioase. Un bărbat sportiv, bătăios era în schimb respectat, primit cu simpatie şi ovaţionat pe parcurs. Nu şi un tînăr fără vlagă, obligat să suporte, pe toată durata filmului, dispreţul condensat al spectatorilor dîmboviţeni.
Cu toate acestea, îmi plăceau. Azi realizez mai bine că aveau ceva franc în comportament şi un umor special, bine adaptat la realităţi. Reacţiile lor, deşi deplasate, porneau întotdeauna de la ceva palpabil, de la un sîmbure de frumuseţe – sau de ridicol – pe care îl punctau în consecinţă, spărgîndu-l cu dinţii lor puternici şi savurîndu-l cu toată pofta tinereţii. Nu rîdeau cînd ar fi trebuit să plîngă şi invers. Îngroşau numai liniile ce veneau dinspre ecran, ca nişte critici la prima mînă, avînd numai impresii, nu şi capacitatea de a le decanta. Mi-e dor de ei, îmi lipseşte acest public golănesc şi ataşant, bucureştean pînă-n vîrful unghiilor. Am intrat acum o vreme, ziua în amiaza mare, la un film pe Bd. Elisabeta, fost 6 Martie. Trebuia să-mi umplu două ore şi am luat bilet la o comedie cu Jim Carrey. Sala – o tristeţe. Publicul era format din mine şi încă trei rătăciţi. Filmul curgea, actorii se străduiau, faţa de gumilastic a lui Carrey făcea toţi banii… Însă aerul era îngheţat, sticlos, fărîmat în cîteva rîsete sparte, disparate. Rîndurile de scaune goale mi-au făcut, literalmente, rău. La Mall, stai într-un fotoliu, cu cafeluţa în mînă, înconjurat de sunetele ieşite din Dolby System, într-o relaţie aproape fizică, directă cu ecranul. Vecinul? Ţi-e indiferent. Singur sau într-o sală plină, îţi este totuna: eşti prins în şuvoiul de imagini, mergi cot la cot cu eroii filmului. Într-un cinematograf vechi, clasic, ai însă nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simţi şi mai pregnant cît de tare şi de incomod e scaunul, cît de sărăcăcioase şi vetuste sînt acoperămintele vişinii ale pereţilor, cît de chioare sînt luminile. Fără o mare de capete mişcate în jurul tău, te simţi stînjenit şi nesigur, participant la un act ratat, un simulacru încropit cu personajele de pe ecran. Degeaba se zbat ele acolo, degeaba rîd eu singur-singurel aici, în ultimele rînduri. Totul e fals, putrezit, destrămat. Lumea aceea a copilăriei mele, a sălilor de cinematograf pline şi empatice, s-a dus…
Cînd am ieşit de la film pe bulevardul Elisabeta, fost 6 Martie, soarele îmi bătea drept în faţă.
_________
Fragment din volumul Cinematograful gol, în curs de apariție la Editura Spandugino
