Literatura de azi 
Mezinul unei familii modeste, Barbu Şt. Delavrancea (11 aprilie 1858 – 29 aprilie 1918) se naşte în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, Bucureşti. Despre copilăria sa autorul povestește astfel: „Mi-aduc şi acum aminte (aş fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ – și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor …“
Debutul literar al scriitorului are loc în 1878, cu nişte „producţii poetice liceene” ce formau placheta de poezii „Poiana lungă. Amintiri”, semnată doar cu prenumele Barbu. După terminarea studiilor de la Paris (1884), Delavrancea colaborează cu „România literară” pentru cronicile muzicale și plastice, dar și cu nuvele și povestiri.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“ sau ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“. A scris despre Nicolae Grigorescu şi Andreescu: „În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (…) Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, Delavrancea ajunge în 1899 primar al Bucureștilor, iar la 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române. Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei “Apus de soare” apreciază activitatea literară a altor colegi de generație: „Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale – cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând – care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n’attend pas le nombre des années …»“
Drama istorică “Apus de soare”, inspirată de moartea lui Ştefan cel Mare, face parte din trilogia Moldovei, alături de alte două lucrări dramatice: „Viforul” (1910) – evocând domnia viforoasă a lui Ștefăniță Vodă și „Luceafărul” (1910) – unde personajul central este Petru Rareș. Imaginea voievodului moldovean adeseori este legată de celebra frază „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor” (Apus de soare, Actul III, Scena VIII)
Delavrancea rămâne în literatură și cu nuvela “Hagi-Tudose”, cu frumoasele sale basme , precum “Neghiniţă” sau “Bunica”, iar moştenirea lui nu se opreşte doar în domeniul scrierilor, publicisticii sau al oratoriei, el fiind tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Imagine de pe youtube.com
