La doar 11 ani, cel care avea să devină celebru violonist şi dirijor, Yehudi Menuhin (22 aprilie 1916 – 12 martie 1999) venea în România, la vila Luminiș, locuința din Sinaia a lui George Enescu, pentru a lua de la acesta primele lecții de vioară. Se va lega astfel o prietenie profundă ce va dura până la moartea lui Enescu, în 1955. Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.
***
În conversația cu Lord Yehudi Menuhin există un cuvînt care are asupra lui o putere aproape magică, aducîndu-l într-o stare aproape de reverie: Enescu. Cum dirija Enescu, l-am întrebat ?
Y. Menuhin: “Minunat, minunat. A fost un mare dirijor, un excepțional muzician, vreau să spun că indiferent de ceea ce făcea, dacă cînta la vioară sau pian sau violoncel sau dirija, era o somitate, a fost o mare personalitate, o ființă minunată; o persoană, în același timp, de o mare bunătate, devotat și loaial; era – înțelegi – tipul unui cavaler medieval; și o persoană de o calitate extraordinară. Nu cred că am cunoscut un altul; el și Bartok, dar Bartok era o ființă cu totul diferită, complet diferită; Bartok era incisiv și rece, Enescu era tandru… dar amîndoi oameni mari, oameni minunați de onoare, extraordinari patrioți, care și-au iubit poporul, au iubit muzica populară… Dintre cei pe care am fost binecuvîntat să-i pot cunoaște; Enescu și Bartok sînt pentru mine oamenii cei mai mari pe care i-am cunoscut.”
I-am cerut lui Yehudi Menuhin să precizeze dacă exista ceva specific în maniera de a dirija a lui Enescu:
Y. Menuhin: “Nu, nu – înțelegi – el doar făcea muzică. Am realizat că putea scoate la lumină – așa cum au darul dirijorii buni – că putea scoate totul dintr-o orchestră, cu dragoste și dăruire cîntînd doar împreună; era suficient să se afle în fața orchestrei, avînd întreaga muzică în minte. Toate orchestrele îl adorau, a fost iubit de Philadelphia Orchestra, orchestrele britanice îl îndrăgeau, era de-a dreptul extraordinar. A fost atît de iubit de orchestra din Philadelphia încît, atunci cînd orchestra a dorit să-l aducă din nou la pupitrul ei, după război, Eugen Ormandy a refuzat, [de invidie]. Atît de mult îl îndrăgea orchestra.”
(extras dintr-un interviu regăsit pe europalibera.org)
Imagine de pe festivalenescu.ro