Literatura de azi
Era fiu de preot cu doctorat în filosofie, iar din partea mamei era rudă îndepărtată cu Titu Maiorescu. Radu Stanca (5 martie 1920 — 26 decembrie 1962) mai avea trei fraţi; cel mai mare dintre ei, Horia Stanca, avea să fie şi el scriitor.
Primele versuri îi apar, în 1935, în revista şcolară „Mâine”. După ce îşi ia bacalaureatul, în 1938, se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din Cluj şi, în acelaşi an, devine unul dintre colaboratorii revistei recent înfiinţate Symposion, pentru ca în 1940 să debuteze ca… actor, jucând rolul lui Farfuridi din O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale (este vorba de un spectacol studenţesc, în regia lui Liviu Rusu).
“Radu Stanca, un tânăr studios, interlocutor al lui Lucian Blaga în probleme de filosofie a culturii, evocă ludic romantismul german, cu preferinţa lui pentru cavalerismul medieval şi stilul gotic. Sibiul, oraşul în care poetul şi-a trăit cu frenezie tinereţea, a fost un bun mediu de rezonanţă pentru acest tip de sensibilitate. Chiar şi momentele de exuberanţă din poezia lui Radu Stanca sunt livreşti, rezultat al unui joc de-a poezia.”
Alex Ştefănescu
*
Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug
Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat,
Cu gând ascuns, feciori în preajma porţii.
Şi-acum, când prima dată un bărbat
Mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii…
Dar flăcările creşte-vor mereu,
Creşte-va mult şi strania orgie.
Şi, în curând, flămând, iubitul meu,
Întâiul meu iubit, fără să ştie,
Mă va cuprinde-atât de mult în el
Încât nu va putea să mai despartă
De trupul lui pe-al meu – şi-n alb inel
Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă.
Frunzele (Elegie de toamnă)
Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram…
Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…
Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…
Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…
(aici puteți asculta melodia creată de Nicu Alifantis pentru această poezie)
De ce dai voie vântului
De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?
Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?
De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?
De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
– În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi… iar mie, nu-mi dai voie…
Vă lăsăm în compania marelui actor care a fost Florian Pittiş, recitând versurile lui Radu Stanca, din poezia Corydon.
Imagine de pe zf.ro
