Ceasul trecător

Nimeni nu poate prinde ceasul trecător.

Fiu de arendaş, Duiliu Zamfirescu (30 octombrie 1858 – 3 iunie 1922) urmează clasele primare și gimnaziale la Focșani, iar la 22 de ani devine licenţiat în drept. Literatura română moşteneşte de la acesta poezie, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuiţie o reprezintă romanele din Ciclul Comăneştilor  (Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări și Anna), serie ce a fost asemănată cu ciclului Les Rougon-Macquart al lui Emile Zola.

Toată activitatea sa este încununată prin titlul de membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.

Într-o odaie mare, pierdut într-un jilț bătrânesc, sta conu Dinu Murguleț, cu picioarele acoperite într-o șubă. Albise de tot, se micșorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu se mai putea rade singur și nu suferea să-l radă alții. Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri întregi singur, în nemișcare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închiși, mistuit de durere, de necazuri și de ură.

După ce măritaseră pe Tincuța, coana Sofița murise, lăsându-l numai pe el să se bucure de fericirea fetei. Stătuse o bucată de vreme la Ciulniței. Vara o petrecea mai toată la Sașa; dar iarna, când nepoată-sa se muta la București, înnebunea de urât. Cu vremea se bolnăvi și vrând-nevrând, trebui să vină la ginere-său.

Scatiu pândea de mult ocazia să pună mâna pe moșie. De la așezarea lui în oraș, conu Dinu nu mai avu zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferințele Tincuței, care în zadar căuta să-i ascundă adevărul, îl doborâseră. Erau aproape doi ani de când nu vrea să mai dea ochii cu ginere-său. Și cu toate astea, simțea trebuința să-l batjocorească, să-l insulte, să-i spuie că e mojic și bădăran, oricât ar fi de deputat. La ideea să Scatiu se făcuse stăpân pe moșia lui, îi venea să strige, să dea cu pușca. Dar nici nu striga, nici nu împușca pe nimeni, ci își rodea zăbalele singur, mulțumindu-se a-și vărsa focul către Tincuța.

— A venit nebunul?… Trebuie să fi venit, că am auzit trântind ușile… Ce ți-a mai făcut?… Iar ți-a mai zis ceva, iar ne-a ocărât… Spune adevărul, nu te-ascunde de mine, că eu văd toate, văd toate, parcă aș fi de față…

Tincuța se uita la dânsul cum se rezemase cu capul de scaun și închisese ochii, ca și cum ar fi voit să-i dovedească ceea ce afirma. Îi era milă și câteodată chiar silă de neputința în care se zbătea…

— Ei, și?… Ce-am câștigat dacă ți-oi spune?
Bătrânul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale.
— Îl împușc!… îl împușc… Hoțu!… care mi-a mâncat averea!… m-a adus în halul ăsta… Aoleu, aoleu!… Îl împușc…

(„Tănase Scatiu”)