Cea mai urâtă scrisoare de dragoste

S-au întâlnit în 1912. Nici nu știu dacă a fost, cu-adevărat, o poveste de dragoste, fie ea și neîmplinită. Dar Felice a rămas o pată de soare în viața lui Kafka, iar scrisorile lor, care au „zburat” între cei doi protagoniști timp de cinci ani, sărbătoresc, parcă, ideea de a simți.

Să ne aplecăm asupra uneia dintre ele, cea numită de Kafka „cea mai urâtă scrisoare”. Iar apoi să ne așezăm „pe pat, într-un calm aparent”…

[introducere de Odilia Roșianu]

***

De la Franz Kafka pentru Felice Bauer
11 noiembrie 1912

Iubita mea Felice!
Am să-ți cer acum o favoare care s-ar putea să-ți sune un pic nebună, și pe care am s-o tratez ca atare, ca și cum eu aș fi cel care ar primi scrisoarea. Este, de asemenea, cel mai dificil test, chiar și pentru cea mai binevoitoare persoană.
Iată care este rugămintea mea:
Scrie-mi doar o dată pe săptămână, astfel ca scrisorile tale să sosească duminica – deoarece nu pot îndura scrisorile tale de dragoste zilnice, sunt incapabil să le rezist. De exemplu, îți răspund uneia dintre scrisorile tale, apoi mă așez pe pat într-un calm aparent, dar bătăile inimii mele îmi cutremură întreg corpul, și pieptul se zbate dureros pentru tine.
Eu îți aparțin ție, chiar aceasta este cea mai potrivită expresie de a exprima starea mea, și totuși acest concept încă nu exprimă totul. Dar tocmai din acest motiv nu vreau să știu ce gândești, mă adâncește în confuzie atât de mult, încât nu mai pot înfrunta viața, de aceea nu vreau să știu ce simți pentru mine. Dacă aș ști, cum aș putea, înnebunit cum sunt, să stau în continuare la biroul meu, sau aici acasă, în loc să sar în următorul tren cu ochii închiși, pentru ca să-i deschid doar când voi fi cu tine? Ah, este un trist, un trist motiv pentru a nu face așa. Pe scurt: sănătatea mea abia îmi ajunge mie singur, nu este suficientă pentru o căsătorie, ca să nu mai zic pentru o familie. Și totuși, când citesc scrisoarea ta, simt că aș putea trece cu vederea și lucrurile ce nu pot fi trecute cu vederea.
Dacă aș avea răspunsul tău chiar acum! Și cât de teribil probabil că te chinui, și cum te silesc, în tăcerea camerei tale, să citești această scrisoare, cea mai urâtă scrisoare care a stat vreodată pe masa ta. Sincer, îmi dau seama câteodată că numele tău minunat îmi merge la inimă ca o rugăciune… Ah, numai dacă ți-aș fi trimis scrisoarea de vineri în care te imploram să nu-mi mai scrii niciodată, în care îți făceam o promisiune asemănătoare. Ah, Doamne, ce m-a împiedicat oare să-ți trimit acea scrisoare? Toate ar fi fost bine acum.
Mai este oare acum posibilă o soluție pașnică? Ne-ar ajuta dacă ne-am scrie doar odată pe săptămână? Nu, dacă suferința mea ar putea fi vindecată în acest fel, ar însemna că ea nici n-a fost o suferință serioasă. Și eu deja presimt că n-am să pot rezista cu bine scrisorii de duminică. Așadar, ca să compensez pierderea oportunității de ieri, te rog, cu ultimele puteri rămase la sfârșitul acestei scrisori: dacă ne prețuim viețile cu adevărat, hai să le abandonăm de tot.

(text ales și redactat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: abc.es)

(traducere: Mircea Ivănescu)