Camelia RadulianCamelia Radulian
15.08.2016

Cavalerul patimii și al onoarei

Cândva, în anii în care abia intram în adolescenţă, citeam noaptea, aproape pe furiş, ca mai toţi tinerii României anilor 80, romanele acestui scriitor de la care învăţam codul onoarei şi despre care aveam să înţelegem abia mai târziu cât a fost de colosal, pe măsură ce ne modelam inconştient personalitatea, sub înrâurirea operelor lui, după cum, de altfel, întreaga literatură a începutului de secol al XIX-lea s-a conturat sub influenţa sa covârşitoare.

A fost un cavaler al cuvintelor şi şi-a pus viaţa în slujba lor, servindu-le cu devotament până în ultima clipă a vieţii, căci pentru un cavaler, spunea el, „nimic nu e mai de preţ decât onoarea”.

În universul literar al scoţianului Walter Scott, cu scrieri încărcate de istorie şi referiri la eticheta strictă, scorţoasă, dar fascinantă a cavalerilor secolului al XVIII-lea, imaginaţia noastră croia poveşti paralele, în care noi înşine ne închipuiam eroii pe care el îi creiona atât de viu, credibil şi complex.

Cine nu a reuşit oare să se identifice măcar pentru o clipă cu misteriosul şi puternicul Rob Roy MacGregor, cunoscut din „Rob Roy”, considerat unul dintre cele mai frumoase romane istorice scrise vreodată, cu neînfricatul şi dreptul Wilfred de Ivanhoe, cavaler plecat cu regele Richard în cruciadă, sau cu Bois-Guilbert – cavalerul templier curajos şi puternic, sfâşiat între propria mândrie şi dorinţa de glorie? Cine nu şi-a lăsat imaginaţia purtată în turnirurile zgomotoase ale Scoţiei şi Angliei medievale, atât de omniprezent amintite, cine nu a auzit sunetul armelor, cine nu a văzut copitele cailor desenând în urma lor dâre pe țărână, cine nu a simţit mirosul prafului de puşcă stăruid în aer, cine nu a auzit foşnetul rochiilor cu crinoline grele purtate în acea epoca galantă, cum a fost denumită perioada de excese inimaginabile a Rococoului, şi cine nu a simţit fiorii dragostei atât de pătimaş trăite şi redate de penelul lui Scott?

Walter Scott, născut la Edinburgh la 15 august 1771, bolnăvicios şi firav, atins de o paralizie infantilă la vârsta de doi ani, crescut într-o familie cu rădăcini vechi, cu mulţi ascendenţi grăniceri, ajunge să înţeleagă, după ce absolvă Dreptul la Universitatea din Edinburgh, devenind jurist precum tatăl lui, că împlinirea sa adevărată nu e în barou, şi că îşi poate depăşi complexul de inferioritate dat de handicapul fizic, doar prin apropierea de literatură, acolo unde se nasc eroi perfecţi şi se ţes vise, şi acolo unde poţi să îți plămădeşti destine la fel de frumoase ca cele pe care ţi-ai fi dorit să le trăieşti.

Scott începe să scrie cu fervoare. Debutează în literatură ca traducător din limba germană, apoi începe să scrie poezii şi poeme („Baladă celui din urmă menestrel”, „Marmion”,” Fecioara lacului”, „Rokeby”, şi altele) , apoi romane, memorii şi chiar patru opere dramatice.

În poezie, Scott a respins cizelarea extremă şi a dovedit o slabă aplecare spre efectele stilistice, interesul lui concentrându-se doar pe conturarea unei poveşti. Deşi era respectat şi admirat, nu fascina ca poet, însă era conştient de asta. Fiica lui afirma că nu citise „Doamna de la lac”, deoarece: “Tata spune că nimic nu este mai dăunător pentru tineri decât să citească poezie proastă”. Cu toate acestea, faima lui ca poet a fost la fel de mare ca şi cea de romancier, deşi poezia lui este mai interesantă ca stadiu preliminar elaborării romanelor istorice inspirate din istoria Scoţiei („Waverly”, „Rob Roy”, „Mireasa din Lamermoor”), a Angliei („Ivanhoe”, „Stareţul”, „Kenilworth”) şi a Franţei („”Quentin Durward”, „Viaţa lui Napoleon Bonaparte”), care i-au conferit imensa reputaţie literară internaţională, influenţând în mod categoric scriitori foarte diferiţi ca stil literar, loc şi perioadă de expresie, precum Puşkin , Stendhal, Cooper, Tolstoi, Dickens şi Faulkner.

WalterScott_2982937k-large

(sursa foto: telegraph.co.ok)

Înţelegând că nu va putea niciodată concura cu atracţia exotică exercitată de poetul foarte în vogă, Byron, Scott s-a orientat către roman, cea mai cunoscuta operă din acest gen fiind „Waverley”, o serie de peste treizeci de romane pe care le-a scris între 1814 şi 1831, anul dinaintea morţii sale, realizând astfel o producţie literară egalată de puţini alţi scriitori.

Scris anonim pentru a stîrni şi mai mult interes, dar şi pentru a nu-şi periclita reputaţia de poet, la care ținea, Scott a devenit “Marele Necunoscut şi “Vrăjitorul din nord”, bucurându-se de o uriaşă popularitate.

A fost considerat creatorul romanului istoric realist englez şi a schimbat pentru totdeauna felul de a se scrie, impunând un standard la atingerea căruia au visat mai toţi romancierii perioadei romantice şi postromantice. Ca particularităţi distinctive, lui i se atribuie descoperirea trecutului ca sursă de inspiraţie pentru literatură, introducerea în roman a caracteristicilor regionale, dar şi a personajelor din diverse straturi și clase sociale.

După Scott, romanul avea să devină un instrument mult mai amplu al adevărului faţă de perioada anterioară, iar inovaţiile lui excepţionale în arta conturării atmosferei, prin redarea forţei copleşitoare a trecutului răsfrânt asupra prezentului, au fost pentru cel puţin un secol, după el, un inegalabil izvor de inspiraţie pentru scriitorii lumii.

Teama literară, admiraţia, respectul şi invidia cu care era el privit în epocă sunt conturate, uşor hazliu, de Jane Austen, într-o scrisoare din 1814: Walter Scott nu trebuie să scrie romane, şi mai ales romane bune . Are suficientă reputaţie şi câştiguri materiale ca poet şi nu s-ar cuveni să ia pâinea de la gura altor oameni. Nu-mi place Scott şi am de gând să nu mă delectez nici cu „Waverley”, dacă pot, dar mi-e teamă că nu voi reuşi acest lucru.

Walter Scott a dominat prima jumătate a secolului al XlX-lea ca nici un alt scriitor, cu excepţia lui Byron, ceea ce l-a determinat pe Mark Twain să îi atribuie vina izbucnirii războiului civil, căci îi învăţase pe sudişti codul și trufia onoarei. Este singurul scriitor al lumii care a primit un compliment atât de copleșitor – acela că era un scriitor care ar putea schimba liniștea lumii și hărțile țărilor.

Romantic în viaţă, fervent şi excesiv, trăind dezordonat, neplănuit, dar cu onoare, detestând rigorile timpului şi cele ale societăţii, Scott a fost iubit şi respectat chiar şi de Casa regală, fiind înnobilat cu titlul de baron de însuşi George al IV-lea, în 1820.

A scris până a murit, şi posibil că epuizarea cauzată de scris i-a grăbit sfârşitul, el având de-a lungul vieţii mai multe atacuri de paralizie şi apoplexie.

Dar a murit frumos, în 1832, în superbul lui castel din Abbotsford, pentru care a trudit literar toată viaţa, de multe ori îndatorându-se şi chinuindu-se fără măsură pentru a-l putea plăti.

În istoria literaturii engleze şi universale, Sir Walter Scott a intrat ca narator de excepţie, rămânându-i incontestabilă arta de a reconstitui cu precizie de ceasornicar şi minuţie de orfevrier epoci şi situaţii din trecuturi îndepărtate, de a crea personaje complexe şi caractere convingătoare, plasate mereu într-o naraţiune viguroasă, agreabilă, accesibilă publicului larg, condimentată uneori cu arhaisme şi regionalisme, dar şi cu un umor savuros.

Scott a preluat în creaţia lui romanescă unele elemente ale romantismului german din perioada literară „Sturm und Drang”, precum şi unele tradiţii realiste ale romanului iluminist englez, însă romanele sale reprezintă, din toate punctele de vedere, un gen nou şi o cotitură remarcabilă în literatura lumii.

(sursa foto cover: youtube.com)

4.091 cititori