Căutătorul de legende

Aflat de la început sub influenţa romantismului german, Henry Wadsworth Longfellow (27 februarie 1807 – 24 martie 1882) a adunat şi prelucrat o mulţime de legende scandinave, transformându-le într-o operă cu lirică idilico-elegiacă, alternând celebrarea cuceririlor civilizației cu înclinația către contemplația melancolică într-o expresie cantabilă.

Cântecul lui Hiawatha XXII: Plecarea lui Hiawatha (fragment)

Pe ţărmul de lângă Gitchie Gumee,
Lângă luminoasa Mare cea Mare,
Lângă intrarea cortului,
În dimineaţa plăcută de vară
Hiawatha a stat şi a aşteptat.
Pretutindeni plutea o prospeţime tânără,
Pământul freamăta de viaţă,
Iar sub ochii lui prin aerul însorit al zilei,
Înspre vest, către pădurile din apropiere,
Treceau în valuri fluturi aurii,
Treceau roiuri de albine mirosind a miere,
Scăpărând, cântând prin aerul însorit al zilei.
Senin, deasupra-i, se întindea tot cerul,
Şi, neted ca oglinda, lacul în faţa lui –
Din adânc a izbucnit la suprafaţă-un sturion,
În scânteieri de diamant, prin aerul însorit al zilei;
La margine de lac, pădurea verde
Se reflecta-n apa nemişcată,
Vârful fiecărui copac îşi avea umbra
Încremenită în apa nemişcată.
De sub sprânceana lui Hiawatha
A dispărut orice regret, orice privire sumbră,
Aşa cum ceaţa părăseşte apa nemişcată,
Cum aburul ridicat din iarbă-ncet se pierde.
Cu un surâs rotund de fericire,
Cu privirea luminoasă
A celui care tocmai a avut o viziune,
Hiawatha a stat şi a aşteptat.

(traducere Petru Dimofte)

Glontele

E mort de-acum frumosul tânăr, căzut viteazul neînvins,
Şi inima-i învăpăiată şi-obrajii lui aprinşi s-au stins!
El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfăţatul de noroc,
Pe care cu mândrie ochii îl urmăreau din loc în loc,
A cărui voce mângăioasă, al cărui zâmbet plin de vrajă
Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă…

Ieri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, spre pichet,
Eram feriţi de întuneric; — el călărea cântând încet:

„Port două roze roşii
La pălăria mea,
A treia-n vârful spadei
Îmi va-nflori şi ea…”

Atunci din margine de codru un glonte şuierând ieşi:
Cântarea-i amuţi pe buze şi, brusc, un trup se prăbuşi,
Simţii că sângele-mi îngheaţă, fiori de groază m-au pătruns.
Şi l-am strigat uşor pe nume, dar, vai! n-am căpătat răspuns!

L-am rădicat pe cal cu trudă şi-ncet, prin ploaie şi noroi,
Prin noapte şi prin ceaţă, iată-l adus la tabără-napoi!
La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea
Pe faţa-i două roze albe, — la piept îi sângera a treia…

Şi-un vis acum mi-arată însă acelaşi glonte ucigaş
Cum şuieră zburând departe, se duce şuierând în zbor,
Străbate munţi şi văi, ajunge departe-n nordicul oraş,
Şi-n mijlocul unei căscioare
Din uliţa plină de soare,
Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător!

De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunând:
Vecinul Ei se minunează cum de-a murit aşa curând!

(traducere Şt. O. Iosif)

Imagine de pe pinterest