Odilia Roşianu 
E ciudat, dar fiecare dintre noi are un alt 22 decembrie. Prin întâmplări, prin semnificaţii, prin urmări personale sau profesionale. Mai ales cei din oraşele mari, care au ieșit pe străzi.
Și eu am un 22 decembrie, poate doar al meu.
După 16 decembrie 1989, informaţiile de la Timişoara erau trunchiate, aflate pe la colţuri de străzi, la ţigări şoptite, departe de telefoane. Practic, numai din 20 decembrie seara, după celebrul comunicat oficial de la TV când s-a declarat starea de necesitate, ne-am dat cu toţii seama despre ce este vorba. Şi am început să vibrăm. Poate târziu, poate la timp. Niciodată nu poţi judeca obiectiv izbucnirile maselor.
Oamenii ţin minte fragmente de seară, de zi, de feţe omeneşti, de cuvinte, de imagini (televizate sau nu), de sentimente. Frânturi care s-au modificat în mulţii ani care au trecut de-atunci. A fost şi este greu să fii obiectiv, mai ales când ştii că tu ai fost de bună credinţă. Înflăcărat, pasional, plin de speranţe, gata să treci prin foc. Şi nimeni nu credea că este sau că ar putea fi manipulat. Poate nici n-a fost.
Știu că mie nu mi-a zis nimeni „hai, du-te pe stradă!”. Revenisem în București miercuri seara, de la munte, chiar în acel 20 decembrie, și „aterizasem” în fața „micului ecran” la ora comunicatului. Toată lumea știe ce a urmat – joia cu mitingul de pomină care s-a transformat în revolta „de la Inter”. Și, în cele din urmă, acel 22 decembrie. Mii de oameni alături de mine care strigau. Mergeam spre centru. Grupul nostru mic se alătura altora și altora. Înaintam hotărâți și inconștienți către centrul capitalei. Am ajuns în piață cu câteva minute înainte de ieșirea lui Ceaușescu pentru o ultimă cuvântare. Pietre zburând către renumitul balcon. Momentul când elicopterul cu șeful statului a decolat de pe acoperișul CC-ului, când oamenii au năvălit în clădire, iar eu am plecat din mijlocul demonstrației spre părinții mei, aflați la câteva sute de metri distanță față de acțiune.
Am intrat și am ieșit când am dorit din cea numită acum, cu ironie, „revoluție”. Exaltată, dar până la un anumit punct, când luciditatea a fost mai puternică decât orice alte sentimente. Sau o fi fost vorba doar despre simțul de conservare.
M-am retras și am urmărit totul, alternativ, la TV sau de la balconul apartamentului. Întâi cu bucurie, apoi cu spaimă. O noapte lungă, zgomotoasă, neînțeleasă nici până acum. Gloanțe prin bucătărie, geamuri sparte, priviri siderate. Tab-uri tăcute și amenințătoare, aliniate pe toate străzile. Chemări agresive, disperate și nejustificate. Haos.
Nu voi scrie despre ce a fost după aceea. Ar fi încă o cronică a unor evenimente fără răspuns. Nici măcar nu cred că e importantă eterna dispută legată de data când a început Revoluția.
Am vrut să punctez doar un 22 – aceea a fost ziua când pe străzi curgeau șiruri de români care nu mai suportau și care sperau că au suficientă putere să schimbe totul. 22-ul meu, pentru câteva zeci de minute. Momentul când visam la o revoluție de catifea, civilizată.
N-a fost să fie. Am avut parte de sânge, orgolii, praf în ochi, mizerii și gloanțe.
Dar nimeni nu-mi poate lua acel 22.
