Odilia Roşianu 
Cândva, într-un septembrie blând. Emoțiile umblau țanțoșe pe străzi, îmbrăcate în rochii de gală, așa cum nu mai fuseseră de multă vreme. Soarele încălzea zâmbetele trecătorilor, iar Bucureștiul fredona amintirile vacanței. Calea Victoriei părea mai luminoasă, Ateneul strălucea. Ziarele anunțau seri neașteptat de frumoase în acel început de toamnă al anului 1958.
Într-o țară unde intelectualii erau hăituiți și băgați la închisoare fără motiv, unde cartelele constituiau monede de schimb pentru traiul de zi cu zi și studenții erau exmatriculați pentru că gândeau liber, când trecuseră trei ani de la moartea lui Enescu, se hotărâse omagierea marelui nostru compozitor, pe măsura talentului lui.
S-a declanșat aproape o mobilizare generală, oamenii erau cuprinși de o frenezie incredibilă – părea că începe un dezgheț. Iar acesta urma să fie adus de muzică, ca un dar coborât din cer. Personalități din străinătate soseau, rând pe rând, în capitala României. Nume, precum Yehudi Menuhin, David Oistrach, Halina Czerny-Stefanka, Nadia Boulanger, Monique Haas, Iacov Zak, Claudio Arrau, Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario sau Carlo Zecchi înnobilau afișele concertelor programate între 4 și 22 septembrie 1958, pentru evenimentul organizat cu mare fast – Festivalul Internațional „George Enescu”, prima ediție. Iar alături de ei, artiștilor români faimoși la acea vreme – Maria Fotino, Valentin Gheorghiu, Ștefan Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Alfred Alessandrescu, Constantin Bugeanu, Mircea Cristescu, George Georgescu și Constantin Silvestri – li se acorda o importanță egală, așa cum meritau.
Bucureștiul voia să se definească în acele zile ca o stea luminoasă a muzicii mondiale, să contrazică cenușiul ultimilor ani. Și a reușit. Admirația muzicienilor străini pentru compozitorul român, reală și profundă, s-a simțit în fiecare dintre interpretările lor, ștergând orice graniță socială și politică, iar faptul că tot atunci a avut loc premiera operei „Oedip” a constituit un giuvaer al serii de adio.
În rafinata sală a Ateneului Român, femei și bărbați, îmbrăcați în hainele mirosind a naftalină, păstrate pentru momente ce nu păreau că vor mai veni vreodată, aplaudau cu tot sufletul. Alții se aflau pentru prima dată acolo și nu le venea să creadă că ceva atât de frumos poate fi adevărat. Cu toții uitaseră apăsarea, spaima, lipsurile, teroarea, prostia atotputernică și disprețul oamenilor mici. Exista un singur sunet, iar acesta răsuna imperial – sunetul muzicii.
Când el s-a stins, amintirea clipelor suspendate a rămas și a încălzit iernile dure din viața fiecăruia. Poveștile se reluau la orice întâlnire a celor care existaseră în acele momente, poate chiar înflorite ușor, după imaginația fiecăruia. Cuvintele zburau de la unul la altul, se completau, dansau, aveai impresia că până și ele se supun legilor muzicii, că în spatele lor se ascund Rapsodiile sau Sonatele lui Enescu.
Atmosfera s-a perpetuat de la ediție la ediție, atât timp cât, în timpul comunismului, festivalul s-a ținut. Febra bucuriei născute de muzica enesciană continuă și azi. Chiar dacă noi nu l-am primit în țară pe compozitorul nostru atunci când a dorit el…
