Nu mai știu când a apărut McDonald’s în orașul meu. Demult, oricum. Ei, și înainte chiar cu vreun an să apară, era deja rumoare în oraș. Se șoptea discret despre asta, dar numai în cercurile de cunoscuți și de oameni de încredere. Pour les connaisseurs, cu alte cuvinte. Era un subiect la egalitate, ca înălțime și prestanță, cu – să zicem – hermeneutica și naratologia aplicată, doar că subiectul McDonald’s avea și un oarecare iz conspirativ, ceva de salon, ceva de masonerie, în fine, bătea spre aristocrație și sectă.
După ce rumoarea a rupt barierele discreției, a devenit febră. Apoi, isterie. Întregul oraș știa deja că vine McDonald’s.
Doamnele urbei își confecționau rochii cu paiete și cu spatele gol, pe la marile case de modă din capitală, dacă nu cumva le cumpărau, cu mari zbateri și relații, de peste graniță. Se întreceau între ele. Unele se programau precipitat pentru pachete complete la masaje anticelulitice, liposucții, botoxări, vergeturi, cu șase luni înainte.
Ștăbimea orașului, micii și marii intelectuali, micii și marii comercianți, micii și marii industriași, oamenii scăpătați, ce mai tura-vura, crema, toți aceștia se chinuiau să-și cumpere o rezervare, dădeau telefoane peste telefoane, spuneau săru’mâna și mai ștabilor, mult mai ștabilor, excesiv de ștabilor.
Și veni ziua inaugurării. Veniră preoți. Fu sobor întreg. Zici că s-ar fi slobozit hramul unei mari catedrale. Dădură cu aghiazmă, cu tămâie, privitorii făcură șir lung și începură să se închine ca la Sfânta Parascheva. Unii căzură în extaz mistic, leșinară, oftară, lăcrimară. Oficialitățile ținură speech-uri cu multe neologisme, perorară de la tribune, dădură din mâini, se împăunară, se încruntară, își dreseră vocea cu gravitate.
Doamnele erau în corset și stileto, țepene, drepte, coafate, impecabile. Cu clutch. Niște frumoase… Domnii, la papion. „Serveau” hamburgeri.
Ce vremuri, ca să mă exprim așa! Azi, nu mai există respect.
Camelia Radulian 11.01.2020
Când a venit McDonalds’ în oraș
