Crisanta Predescu 
Mă uit îndelung la cel mai mic dintre copiii mei. Ca și la fetița mijlocie. Am mai mult timp doar să-i privesc. Câtă inocență, câtă bucurie, câte stări exprimate! Mi-o alătur și pe copila cea mare în tabloul perfect al copilăriei din preajma noastră, din noi. Cât zâmbet au oamenii când sunt mici! Și, de la un moment anume, se schimbă, încetul cu încetul. Se retrag zâmbetele, se înlocuiesc stări, se simte frica din ce în ce mai mult. Se tem de lipsa afecțiunii, se formează caractere, unele puternice, altele pline de sensibilitate. În funcție de educație, de ghidajul părinților, de ceea ce percep singuri, de propriile interpretări despre ceilalți. Căci aici apare nodul gordian: în ceilalți. Nodul se strânge. Urmează o viață de chin în a-l desface. Aproape imposibil.
Oamenii navighează la început pe o apă limpede, apoi pe unele tulburi. Și brusc, totul se limpezește din nou. Când se rupe nodul gordian. Când omul pricepe că ceilalți nu au aceeași viață precum el. Atâta năduf, atâta luptă în frică, doar ca să ajungi la aceeași concluzie, simplă: că ai nevoie de ceilalți, dar că nu ești legat, ci doar pus alături pentru un timp. Relativ, precum toate celelalte lucruri de pe pământ.
Început de săptămână. Cu aceeași distanțare dureroasă, absurdă.
