Dragobetele sărută fetele!

Sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele este o tradiţie populară românească, un fel de Cupidon al folclorului nostru, care celebrează sosirea primăverii şi renaşterea anuală a vieţii şi naturii.

Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa. Profesorul Nicolae Constantinescu a propus varianta conform căreia, etimologic, Dragobete provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu tema slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”. Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”. Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 23 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”. *

Datinile din popor spun că Dragobetele nu este stăpân doar pe amorul oamenilor, ci şi pe al animalelor, 24 februarie fiind ziua când păsările îşi aleg perechea.  La sfârșit de iarnă și început de primavară, Dragobetele oficia nunțirea păsărilor în cer.

Tinerii se îmbrăcau  în straie de sărbătoare și porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămăioasă, pe care le așezau la icoane. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgându-l după sine pe băiatul care le îndrăgea. După ce își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”.

În unele zone din ţară, fetele mari obişnuiau să adune în această zi zăpăda rămasă încă netopită, cea care era numită şi „zăpada zânelor”, iar cu apa rezultată se spălau de-a lungul anului pe faţă pentru a-şi spori frumuseţea. Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următorea zi de Dragobete.

“-De ce toate sărbătorile dedicate iubirii au loc în intervalul sfârşit de februarie, început de martie?

 – Pentru că sunt evenimente legate de învierea naturii, începutul înfrunzirii pădurilor, întoarcerea păsărilor, ce dau semnificaţia simbolică a sărbătorii. Se ştie că dacă vorbim de cultura populară, ne referim la o cultură a simbolurilor. Noi ne ghidăm după o serie întreagă de sisteme calendaristice, dar cel mai exact pare a fi acest calendar natural, pentru că s-a constituit în raport cu ritmurile naturii. Calendarul pe care îl avem noi în buzunare este un construct savant, intelectual.

-Cum se sărbătorea?

-Era o sărbătoare a grupurilor de tineri şi copii care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile.”

(fragment de interviu cu prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, preluat de pe gandul.info)

Imagine de pe adevaruldespredaci.ro

*sursa: wikipedia