Oana Boc 
Clepsidră
M-am îmbrăcat în rochia de clepsidră
şi stau întoarsă spre cuvântul ce mă cheamă
ca spre un pol magnetic
nedefinit de-ndepărtat,
înfăşurat în vechea şi nepământeana rană
pe care ai descoperit-o
cu o mirare de invincibil împărat,
pe când mă căutai cu răzvrătire
prin ţesătura fibrelor adânci
a clipelor murite din iubire.
M-am îmbrăcat în rochia de clepsidră neagră.
În jurul taliei, privirea ta puternică
mă leagă şi mă strânge,
ca să încetinească ritmul secundelor
ce mi se smulg neîncetat din sânge
la fel ca ochii tăi care mereu mă dor,
că tu eşti chiar nisipul care treci prin mine
şi-mi simţi tot golul
curgerii spre pol.
***
Machiaj de seară
Privirea ta încremenea pe trupul meu,
apoi se transforma-n culori metalizate
ce pătrundeau în mine însetate
ca soarele în apa unui curcubeu.
Tot sângele-mi urca în vâlvătăi până la rai,
în timp ce tu ȋn culori incandescente
în trupul meu vibrai şi mă strigai
ca de pe-un alt tărâm de nopţi senine,
iar genele mi le simţeam că sunt mereu
ca nişte drumuri lungi spre tine.
Apoi te aşterneai pe chipul meu
cu scânteieri de ametist şi de opal:
machiaj perfect de seară şi de ritual.
***
Don Juan
Don Juan s-a îndrăgostit de mine,
uneori chiar mă iubea
şi un gând abrupt ca o prăpastie
s-a deschis foarte aproape de inima mea.
Aş fi putut să cad
şi în căderea aceasta
poate aş fi descoperit că ştiu să zbor,
aş fi putut să trăiesc nebuneşte
câteva clipe în braţele lui
şi tot acolo aş fi putut să mor
răpusă de frumuseţea golului în care cădeam,
a simulacrului acestui zbor-prăbuşire
în care se amestecau
moartea mea şi a lui cu o mare iubire.
Don Juan mă iubea,
mi-o spunea fumând gânditor
şi privind cerul pe care-l lega
cu mâinile lui chiar de inima mea.
***
Stare
Plecasem din mine ca dintr-un cuvânt
din care a evadat înţelesul
şi a rămas doar şirul de sunete bezmetic şi stingher
care nu mai ştia ce să fie
şi ce să facă acum cu trupul său
pe marginea albă de cer ca o hârtie.
Eram de mult pe coridoarele
lungi şi întortocheate ale vieţii tale,
într-o sală de aşteptare fără sfârşit,
cu viaţa mea rămasă în urmă
ca un cuvânt fără mine,
cu toate literele deschise larg
spre drumul către tine.
***
Fereastra
Fereastra rămăsese ȋncă acolo,
cu toate că uneori se opaciza, negându-și esența,
pentru că transparența i se transforma și
reținea invariabil doar felul meu de-a fi departe,
doar felul tău de a reveni sporadic,
ȋn acel cadru din când ȋn când cercetat,
ca și cum ai deschide o ușă interzisă
și ai surprinde mereu un decor sau
o natură statică, un flash al unei vieți
din care doar atât poți afla.
Întâlnirile noastre sunt mereu prin ferestre,
prea puține și denaturate ferestre.
***
Poveste
Povestea noastră înainta agale prin deşert.
Prin care deşert? mă întrebai
cuprinzându-mă şi iubindu-mă
cu privirea ta
în care încăpeam toată
ca într-o sferă perfectă.
Prin deşertul tătarilor, îţi răspundeam
iubindu-te şi plutind
în privirea ta sferică.
Sufletul meu orb îşi caută lumina
îmi spuneai
şi nevăzutul tău trup mă străbătea
până în miezul luminii
ca şi cum ar fi recunoscut deodată
conturul ascuns pe care-l aşteptase în deşert
ca pe venirea tătarilor.
Imponderală şi închisă
în privirea ta
rămăsesem în urmă
în timp ce tu, orb, mă căutai
din ce în ce mai departe de mine.
***
Alb
Ai văzut ce zăpadă a venit?
ca în vremea aceea
când albul avea toate nuanțele
locurilor în care noi ne-am iubit:
un alb-înlunat
când ne iubeam într-o sferă de foc,
unde nu mai era loc de nimic altceva
în afară de viața ta amestecată cu-a mea,
un alb-asurzitor ca de teamă,
când ne iubeam în vârtejuri de apă şi-n căderi de cascadă,
iar trupurile noastre nu mai voiau să se piardă,
un alb-năucitor de ofrandă,
când ne iubeam între şine de tren
şi ochii noştri refuzau să mai vadă
paralelismul acela nesfârşit pe care-l simțeam
ca pe-o durere sau ca pe-un recviem,
pentru că înțelegeam amândoi deodată că n-o să putem
să ne smulgem din această îmbrățişare
niciodată,
chiar dacă se-auzea în depărtare şuieratul de tren,
iar noi ne iubeam ca înaintea plecării de tot,
pe calea ferată.
