„Ca răvașele și scrisorile, ca telegra­mele de presă”

Aflat sub influenţa clară a profesorilor săi, Tudor Vianu şi G. Călinescu, Mircea Horia Simionescu (23 ianuarie 1928 – 18 mai 2011) s-a înscris, în 1948, la Facultatea de Litere a Universității din București, dar a întrerupt-o în anul al doilea din cauza situației materiale precare. O va absolvi abia după 12 ani, la secția fără frecvență. Momentul în care îi va cunoaşte pe Costache Olăreanu și Radu Petrescu va însemna constituirea nucleului a ceea ce se va numi, peste aproximativ 30 de ani, Școala de la Târgoviște.

„Îmi place să-i cred pe criticii și pe ceilalți cititori ai mei că interesul general pentru această propunere insolită de nou roman nu a scăzut în cei 30 de ani de la apariție (1968).

Am inaugurat cu Dicționarul onomastic tetralogia mea Inge­niosul bine temperat (o repet, pentru că, adesea, chiar editorii și criticii mei încurcă numele ciclului și al fiecărui volum…), întrevăzând în următoarele cărți treptele celorlalte anotimpuri ale cunoașterii – prin carte, prin istorie, prin critica erorii. Dicționarul a primit un adaos – când a apărut, mersese doar până la litera J -, odată cu culegerea Jumătate plus unu (Editura Albatros, 1977), astfel ca să adune din mape tot ce conducea firesc la Z. Acest volum este primul text integral al originalului roman ce concurează, cum s-a spus… „Cartea de telefon”. De ce nu m-am oprit la un număr rezonabil de nume, dacă important era jocul și nu textul? Răspunsul nu-l vor afla cei care, obișnuiți cu horoscoapele, doresc să afle prin nume caracterul, fizionomiile sau măcar pă­rerile unuia despre caracter, nici cei care trag de cotorul cărții ca să dezgroape etimologii (după informațiile mele, Dicționarul onomastic s-a aflat multă vreme, în marile biblioteci, pe raftul dicționarelor), nici afonii care, călcând pe clapele vioaie ale cărții, nu disting, sub virtuozitățile ludice ale scrierii, acordurile ei grave.

După cum ușor se poate vedea, este vorba despre o carte de literatură – literatură, scrisă și oferită cititorului obosit de grămezile de cărți cu cap și coadă, dar fără ceva la mijloc, cărți în care se succed părți ce nu se plămădesc una dintr-alta datorită simplei inerții a fermentației, maiaua fiind mai concludentă decât coca.

Dicționarul e o năzdrăvănie – cum a nu­mit-o, mângâindu-i manuscrisul, Geo Bogza – carte bună de citit, după plac, pe o bancă într-un parc sau pe un acoperiș, în tramvai sau într-o cabană alpină, de la mijloc, de dinapoi înainte, de dedesubt spre manșeta de sus, ca almanahurile și calendarele străbunicilor, ca răvașele și scrisorile, ca telegra­mele de presă.”

(Mircea Horia Simionescu la reeditarea cărţii „Dicţionarul onomastic”)