Ca într-un basm

La 11 ani îşi pierdea tatăl şi atunci tânărul, obligat să se întreţină singur, lucra ca ucenic atât pentru un țesător, cât și pentru un croitor. Mai târziu s-a angajat într-o fabrică de țigări unde colegii îl umileau spunând că este fată, pentru ca la vârsta de paisprezece ani să se mute la Copenhaga, căutând de lucru ca actor la teatru. Vocea lui plăcută de soprană l-a ajutat să intre la Teatrul Regal Danez. Această carieră i s-a întrerupt la scurt timp după ce vocea i s-a schimbat. Un coleg de la teatru l-a recomandat drept poet, iar el a luat în serios acest lucru și a început să se concentreze asupra scrisului. O poveste care ar fi putut afecta, negativ, spiritul multor tineri, dar nu şi pe cel al lui Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805 – 4 august 1875), care ajunge ca în timpul vieţii să fie celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Primul volum de basme vedea lumina tiparului la data de 1 decembrie 1935, iar de atunci basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume.

Era pe vremuri un împărat căruia așa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat și să aibă mereu haine noi încât își dădea toți banii numai pe îmbrăcăminte.

Nu se îngrijea deloc de oștire, la teatru nu se ducea și nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-și arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei și așa cum se spune despre un rege că se sfătuiește cu miniștrii, despre el mereu se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.

Orașul era plin de viață. Veneau o mulțime de străini și odată au venit și doi pehlivani care se dădeau drept țesători și spuneau că știu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile și desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau și o însușire minunată, și anume că toți cei care nu erau potriviți pentru slujba pe care o îndeplineau și toți cei care erau proști de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.

– Strașnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aș face niște haine de acestea aș putea să aflu care din slujbașii împărăției nu-s buni pentru slujbele pe care le au și aș putea să aflu care din supușii mei sunt proști și care sunt deștepți. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Și a dat pehlivanilor o mulțime de parale să înceapă să lucreze.

Cei doi șoltici au înjghebat două războaie de țesut, s-au așezat și s-au prefăcut că țes, dar nu țeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subțire și fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea și aurul în buzunar și lucrau la stativele goale până noaptea târziu.

„Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toți cei care-s proști sau nu-s pricepuți în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l privește pe el, n-avea nici o teamă, totuși voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toți în oraș știau ce putere ciudată are stofa și fiecare era curios să știe cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.

(“Hainele cele noi ale împăratului”, traducere Andreea Florescu)

Imagine de pe basmoteca.eu