„Bine-ai venit acasă!”

Așa a fost întâmpinat Nicolae Manolescu miercuri seara, pe 25 octombrie, în Amfiteatrul Bălcescu al Facultății de Litere din București de către amfitrionul seriei de conferințe „Valorile noastre”, Eugen Negrici.

Iar răspunsul celui care prezentat ca fiind „cel mai important critic literar de după război, continuator al lui G. Călinescu” a venit ușor nostalgic: „Se împlinesc 60 de ani de când am intrat prima oară în această facultate…”.

Dar întâlnirea n-a fost deloc nostalgică. Dimpotrivă, chiar. Cu un public alcătuit din cititori (deoarece destinatarul acestor întâlniri este stabilit foarte exact pe afiș – „Pentru cine CITEȘTE!”), unii foști studenți, alții colegi de-ai invitatului și, spre bucuria lui Nicolae Manolescu, unul dintre profesorii lui, Paul Cornea, ritmul conferinței a fost alert, subiectele – variate, cărțile – omniprezente, iar numele rostite acolo desprinse, parcă, din Istoria Literaturii…

Am notat permanent, umplând trei pagini A4, și eram convinsă că voi scrie aceste rânduri din poignet. Dar nu pot. Nu știu la ce să mă opresc mai întâi, ce este mai important, care ar fi fraza care l-ar reprezenta mai bine pe Nicolae Manolescu. Poate câte-un pic din fiecare perioadă a vieții lui.

O idee din liceu: „În liceu nu am avut niciodată manual de literatură. Aveam manuale de fizică, de chimie, de biologie, dar nu și de literatură. Existau două broșuri numite Teze provizorii cu multe informații în latină care m-au ajutat foarte mult după aceea.”

Multe amintiri din facultate. Tudor Vianu, cel care-i făcea pe studenți să creadă că totul este extrem de simplu, astfel încât fugeau la bibliotecă după curs, fiind convinși că vor înțelege orice, din primul moment. În opoziție cu George Călinescu, „un gigant” de care erau intimidați, gândind că „niciodată n-o să putem face ca el”. Iorgu Iodan, fără umor, dar cu o voce atât de expresivă încât aveai senzația că glumește tot timpul. Ștefan Cazimir care știa absolut tot, putea fi întrebat despre orice cu siguranța că răspunsul (corect) va veni instantaneu. Alexandru Piru, „o enciclopedie pe 2 picioare, cu o memorie fabuloasă”. Șerban Cioculescu, conducătorul tezei de doctorat a lui Nicolae Manolescu. Și alții, mulți alții… care au format „o lume universitară de excepție de unde m-am ales (Nicolae Manolescu, n.m.) cu o anumită perspectivă asupra școlii, și anume că nu se poate face școală fără dascăli”. La care simt nevoia să subliniez generozitatea cu care a ținut să-și elogieze fiecare dintre profesorii care l-au format.

De fapt, dascălii au constituit tema principală a acestei conferințe. Fiind prezent inclusiv îndemnul, mai mult sau mai puțin voalat, adresat către viitorii absolvenți ai Literelor, de a se face dascăli.

Ironiile, care nu puteau să lipsească, firește, din discursul profesorului Manolescu, au fost receptate cu hohote de râs. Chiar și acelea adresate direct studenților actuali din auditoriu – „Știți unde e biblioteca facultății, da?”

Deși incitat de Eugen Negrici, vorbitorul nu a vrut să pună accent nici pe faptul că părinții lui au făcut închisoare politică, nici că a fost exmatriculat din facultate în anul II și nici măcar pe anii petrecuți în viața partidelor din anii 90. Toate aspectele personale care nu aveau legătură directă cu scrisul, cu cărțile sau cu profesorul din el au fost folosite doar ca eventual argument pentru cele două idei de bază pe care a vrut să se așeze în întâlnirea vesperală de la Litere: nevoia acută de pedagogi și necesitatea absolută de a citi. Și de a ne citi unii pe alții.

Aș mai avea mult material de la acea întâlnire, dar, brusc, mi-am dat seama: a) că nu am cum să descriu acea întâlnire; și b) care este lucrul care-l caracterizează, cred, înainte de toate pe Nicolae Manolescu. După vreo oră și jumătate, Eugen Negrici l-a întrebat: „Tu n-ai obosit?”, iar răspunsul a venit, cu zâmbet, firește – „Nu, de ce să obosesc?”.

Într-adevăr, Nicolae Manolescu nu a obosit și, personal, îmi doresc să nici nu obosească vreodată.

Foto: Dinu Lazăr