Autorul lui Morcoveaţă

Nuvelist şi dramaturg francez, Jules Renard (22 februarie 1864 – 22 mai 1910) a  urmat cursurile de retorică și filosofie ale Liceului Charlemagne din Paris, iar după bacalaureat, a rămas la Paris unde a început să colaboreze la diverse reviste și să frecventeze cafenelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei literare pariziene. Acolo avea să o întâlnească pe actrița Danielle Davyle, cea care i-a inspirat personajul Blanche din Le Plaisir de rompre. Din 1890 a publicat în cele mai prestigioase ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau L’Echo de Paris. În 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte (Morcoveață), excelent primit de critici, a cărei versiune teatrală a obținut un succes fenomenal în 1990.

***

Pun rămăşag, spune doamna Lepic, că Honorina a uitat din nou să închidă găinile.

Este adevărat. Se vede şi de pe fereastră. Acolo, în fundul curţii mari, unde este adăpostul pentru găini, se decupează în noapte pătratul negru al portiţei lui deschise.

– Felix, dacă te-ai duce tu să le închizi? se adresează doamna Lepic celui mai în vârstă dintre cei trei copii ai săi.

– Nu sunt aici ca să mă ocup de găini, spune Felix, un băiat palid, apatic şi fricos.

– Dar tu, Ernestina?

– Vai, mămico, mi-e tare frică!

Fratele mai mare, Felix, şi sora lui Ernestina, abia îşi înalţă capul când răspund. Citesc foarte afectaţi, cu coatele pe masă, aproape frunte lângă frunte.

– Doamne, ce proastă sunt! spune doamna Lepic. Nu m-am gândit la asta. Morcoveaţă, du-te şi închide tu găinile!

I-a dat acest nume de alint celui mai mic copil al ei pentru că are părul roşcat şi faţa pistruiată.

Morcoveaţă, care se joacă sub masă, se ridică şi spune timid:

– Dar, mamă, şi mie mi-e frică.

– Cum, un băiat mare ca tine? exclamă doamna Lepic. Este de râs. Grăbeşte-te, te rog.

– Ce, nu-l ştim? Este curajos ca un ţap, spune sora lui, Ernestina.

– Nu-i este frică de nimic şi de nimeni, spune Felix, fratele mai mare.

Complimentele acestea îl încântă şi, ruşinat să nu le merite, Morcoveaţă luptă împotriva laşităţii sale. Ca să-l încurajeze cu totul, mama îi promite o palmă.

– Cel puţin, luminaţi-mi, spune el.

Doamna Lepic ridică din umeri, Felix zâmbeşte cu dispreţ. Numai surorii lui i se face milă, ia o lumânare şi îl însoţeşte până la capătul coridorului.

– Te aştept aici, spune ea.

Dar o şterge imediat, îngrozită, pentru că o pală puternică de vânt face să pâlpâie flacăra şi-o stinge.

Cu şoldurile încordate şi cu călcâiele proţăpite, Morcoveaţă începe să tremure în beznă. Este atât de adâncă, încât se simte ca orb. Uneori, câte o rafală îl învăluie precum o perdea îngheţată, gata să-l ia pe sus. Vulpi, sau chiar lupi, nu-i suflă oare în nădragi? Cel mai bine ar fi să se grăbească spre coteţ, cu capul înainte, şi să străbată întunericul. Bâjbâind, apucă ivărul portiţei. La zgomotul paşilor lui, găinile speriate se agită cârâind pe stinghii. Morcoveaţă le strigă:

– Tăceţi odată, eu sunt!

Închide portiţa şi fuge înapoi de parcă ar avea aripi la picioare.

(„Morcoveaţă”, traducere Iulia Feldrihan)

Imagine de pe docs.google.com