Andrei CălărașAndrei Călăraș
11.12.2017

Așa a început totul

M­-am hotărât foarte greu să aştern pe hârtie rândurile ce ur­mează. Nici măcar nu cred că le va citi vreodată cineva. Probabil vor fi distruse odată cu mine, odată cu romanul. Ha, romanul! Un cuvânt cam pompos pentru nişte pagini care nu au văzut niciodată ti­parul şi care nici nu-l vor vedea vreodată. Dumnezeule, cât de încântat am fost în clipa în care am pus punct după ultimul rând! Cum, în inconştienţa mea, visam la clipa când voi vedea pe raftu­rile librăriilor coperta – hm, nici măcar nu ştiu cum ar fi arătat acea copertă! –, când îmi voi umple nările cu mirosul cernelii proas­pete… Ce porcărie! S-a terminat cu toate acestea. De fapt, s-a terminat cu orice, inclusiv cu viaţa mea de doi bani.

Aştept ascuns în fundătura asta, tremur la fiecare adiere de vânt, orice pas ce răsună pe stradă îmi strânge inima ca-ntr-un cleşte şi-mi îngheaţă sângele în vene. Îi aştept să vină. Ştiu, simt că se apropie. Laţul se strânge în jurul gâtului meu, deja îmi zgâ­rie pielea. Nu, nu sunt nebun, deşi în clipa asta mi-aş dori să fiu. Nebunia se poate trata, moartea – nu. Stau şi mă întreb – ce altceva mi-a mai rămas de făcut? – cum ar fi arătat viaţa mea dacă nu aş fi scris niciodată romanul ăsta?

Îmi amintesc ca prin ceaţă – Dumnezeule, parcă a fost acum o mie de ani, parcă privesc viaţa altcuiva, atât de străină îmi pare acum! – de monotonia fiecărei zile, de serviciul plicticos, de discuţii­le sterile purtate cu colegii, de gesturile mărunte care brusc capătă o strălucire deosebită, îmi umplu sufletul de regrete şi ochii de lacrimi. Oh, cât îmi e de dor de dimineţile ploioase când mă desprindeam cu greu din căldura aşternutului şi plecam bodogănind spre serviciu. Aş da orice pentru dulcea plictiseală ce dirija sfârşiturile de săptămână.

Ce o fi fost în capul meu când m-am apucat să scriu paginile as­tea blestemate?! Dintre milioanele de subiecte pe care le-aş fi putut alege pentru cartea mea – iubiri mai mult sau mai puţin inter­zise, crime oribile comise de psihopaţi geniali şi desluşite de de­tectivi nu mai puţin străluciţi, dueluri pline de suspans, istorii ale unor familii obscure zugrăvite într-un stil care să plictisească de moarte cititorii, piramide sau castele bântuite de stafii şi de­moni care să-ţi ridice părul măciucă – eu m-am oprit tocmai la un subiect despre care ştiam foarte bine că va da naştere la tot felul de controverse. Ca să fac totul şi mai complicat, nu m-am rezumat la inventarea unei simple poveşti de aventuri. Mi-am pierdut o mulţime de timp, nopţi şi zile, săptămâni, luni, ani, făcând tot felul de cercetări, studiind sute de pagini de istorie, texte vechi de sute de ani, cărţi şi articole ale celor mai în vogă arheologi şi istorici. Am extras fragmente de adevăr, le-am aruncat în retorta creaţiei, am adăugat câteva picături de imaginaţie şi am lăsat totul la decan­tat. Din fundul creuzetului am extras într-un final povestirea. Un cititor atent ar putea găsi adevăruri cutremurătoare între pagi­nile astea nenorocite.

După ce am pus punctul final, nu am recitit nici măcar un rând. În îngâmfarea mea prostească eram convins că trăsesem dintr-un condei forma perfectă ce nu necesită niciun fel de corec­tură. Aşa că am pus-o în plic şi am expediat-o direct editurilor celor mai importante. După trei săptămâni am primit toate plicu­rile înapoi. Nedesfăcute. Nu am dezarmat. Am tras o înjură­tură şi am pregătit alt rând de plicuri, pentru următoarele edituri din lista mea. Nici Stephen King, nici „mama” lui Harry Potter nu au reuşit din prima. Timp de alte trei săptămâni nu s-a întâmplat nimic, apoi…

Într-o dimineaţă, precum acelea descrise mai sus, exact când mă pregăteam să ies pe uşă îndreptându-mă către supliciul zilnic numit birou, telefonul a început să sune. În prima clipă am fost tentat să-l las să-şi arunce chemarea în van, dar un capriciu de moment m-a făcut să trântesc uşa ce tocmai o deschisesem şi să ridic receptorul. O voce mai mult decât prietenoasă mi-a propus o în­tâlnire în numele unei edituri interesate de scrierile mele. Inima a început să-mi bată cu putere şi mâna să tremure uşor. M-am străduit să rămân calm şi am aranjat întâlnirea pentru după-amia­ză.

Oricât m-aş strădui, mi-e imposibil să-mi amintesc în ce mod mi-am umplut timpul până la momentul întâlnirii. Tot ce ştiu este că am pornit către locul stabilit cu noaptea în cap, iar până la ora Z eram atât de îmbibat cu cafea, încât tremuram din tot corpul. Când limbile ceasului au marcat ora stabilită, lângă masa mea s-a oprit un individ cu nimic special şi totuşi atât de deosebit. Nu era scund, dar nici înalt, nu foarte frumos, dar nici urât, îmbrăcat cu un costum nu foarte scump, dar nici comun. Ceea ce m-a izbit însă a fost privirea sa, cu ochi de culoarea mierii, care, deşi nu trădau niciun fel de duritate, erau atât de pătrunzători încât brusc am avut o senzaţie neplăcută, de parcă individul pătrunsese în sufletul meu şi hoinărea nestingherit cotrobăind prin toate cotloanele. Gura era trasată ferm şi părea într-o permanentă stare de încor­dare, ca şi cum ar fi putut izbucni în râs în fiece clipă, iar stăpâ­nul ei o pedepsise interzicându-i acest lucru. M-a fixat sfredelitor câteva clipe, înainte de a saluta şi a se aşeza dezinvolt pe scaunul de lângă mine.

Nu a făcut nicio introducere, a refuzat cafeaua oferită şi a in­trat abrupt în subiect. La început am crezut că nu aud bine. Indivi­dul îmi cerea, nici mai mult nici mai puţin decât să uit de cartea mea. Din spusele sale, îi plăcea stilul meu, dar subiectul cărţii era ab­solut cretin, o tâmpenie, un ghiveci ce nu merita nicio atenţie. Am dat să protestez, dar un singur gest de-al său m-a lăsat fără grai. A continuat pe acelaşi ton autoritar, spunându-mi că doreşte să mă publice şi să se ocupe de lansare cu tot ce implica asta, dar numai dacă scriam altceva. Mai mult, era dispus să mă plătească în avans, eu aveam libertatea de a alege subiectul – orice, numai să fie diferit de actualul volum – şi tot eu stabileam termenul de predare a manuscrisului. „Nu-i nicio grabă cu asta”, adăugase şi mă bătuse uşor pe umăr. Aveam libertate deplină. Mă rog, punea şi el o singură condiţie: să-i cedez manuscrisul actual şi să mă oblig în scris că renunţ la orice intenţie de a-l publica.

Preţ de mai multe minute nu am fost în stare să articulez un sin­gur cuvânt. Mi se părea incredibil. Individul era visul oricărui scriitor: bani în avans, libertate totală în alegerea subiectului, niciun fel de presiune legată de termenul de predare a manuscrisu­lui. Aveam deja mai multe idei, ba chiar pusesem pe hâr­tie câteva capitole dintr-o nouă carte. Şi atunci? Ce, Dumnezeu, era cu mine? Îmi venea să-mi dau singur palme, să mă trezesc şi să sar de gâtul omului, acceptând fericit oferta. În loc de asta, stă­team ca un imbecil, fără să scot o vorbă.

A văzut că ezit şi a plusat. A scotocit în servieta scumpă şi a scos câteva foi de hârtie pe care mi le-a întins cu un zâmbet vag. Un contract prin care toate promisiunile lui deveneau literă de lege. S-a aplecat uşor spre mine şi mi-a atras atenţia asupra ultimu­lui punct din contract, cel care stipula că editura se obligă să facă toate acele lucruri pentru zece cărţi scrise de mine. Zece! Nici măcar nu visasem să scriu zece cărţi vreodată. Îmi ascunse­sem mâinile sub masă într-o încercare jalnică de a opri tremurul ce le cuprinsese. Visam! Zece cărţi! Bani în avans! Puteam re­nunţa la serviciu, viaţa mea se putea schimba radical.

Un zâmbet larg mi-a luminat chipul, am deschis gura şi, spre sur­prinderea mea, m-am auzit spunând “Nu!”. Discuţia noastră putea continua doar în cazul în care era interesat de manuscrisul meu cel de acum, cel pe care îl citise şi-l catalogase drept „un ghiveci”. Despre restul… vom discuta la momentul potrivit. Eu tocmai terminasem o carte şi pe asta voiam să o văd în librării. Dacă îl interesa, puteam discuta. Altfel…

Nu-mi venea să cred. Parcă un demon pusese stăpânire pe mine şi lua hotărârile în locul meu. Alo, trezeşte-te! Ce Dumnezeu faci?! Nu asta ţi-ai dorit toată viaţa?! Ce mare brânză dacă abando­nezi cartea asta de doi bani? Oricum nu era cine ştie ce! Vocea din capul meu urla disperată. Mă încăpăţânam să rezist. În defini­tiv era cartea mea şi eu hotăram ce aveam de gând să fac cu ea. Iar eu voiam s-o public. Punct!

Am văzut cum ochii aceia aurii se îngustează precum cei ai unei feline, am ghicit muşchii încordându-se sub croiala hainei şi am zărit cum o roşeaţă uşoară îi colorează obrajii şi fruntea. S-a ridicat încet, a întins degetul spre contractul care zăcea pe masă şi mi-a spus pe un ton de gheaţă să mă mai gândesc. Îmi dădea şapte zile de gândire, interval în care puteam în orice moment să semnez contractul. Aşa a început totul.

A doua zi, când m-am întors de la birou, am găsit pe masa din sufragerie un nou exemplar din faimosul contract. În primul mo­ment, am crezut că era cel pe care-l primisem cu o zi înainte din mâna individului cu ochi aurii. Apoi am realizat că acela era în servieta mea, doar îl luasem cu mine şi-l citisem de mai multe ori. Am alergat la uşă şi am verificat broasca. Nu avea niciun semn că ar fi fost forţată. Un val de furie m-a inundat cu forţa unei maree. Am făcut contractul bucăţi.

Dacă până atunci avusesem îndoieli vizavi de cum să tratez pro­punerea, acum hotărârea mea era luată. Am pus mâna pe tele­fon şi am format numărul pe care individul îl notase pe un colţ de hârtie. Imediat ce a răspuns am început să urlu. M-a ascultat în tăcere, a aşteptat să mă răcoresc, iar la final mi-a spus doar atât: ”A trecut doar o zi. Mai aveţi şase zile de gândire” şi a în­chis. Am dat cu telefonul de perete – un gest prostesc, recunosc. Din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici.

Seara următoare, la întoarcerea acasă, am găsit totul cu fun­dul în sus. Casa arăta ca după taifun: cărţile smulse de pe raftu­rile bibliotecii şi aruncate pe jos, hainele scoase din şifonier, până şi farfuriile şi tacâmurile fuseseră împrăştiate pe podeaua bucătă­riei. Pe masă trona un exemplar din contractul blestemat. Stăteam în mijlocul casei şi priveam interzis dezastrul care mă înconjura. Telefonul a început să sune – din fericire sau din nenorocire, când îl lovisem de perete se pare că nu reuşisem să-l distrug. O bănuială sumbră îmi înnegri sufletul. Am ridicat receptorul şi am ascultat vocea cunoscută cum îmi atrage atenţia că a mai trecut o zi, că mai am cinci zile de gândire. L-am înjurat cu sete şi am în­chis telefonul. Mă întrebam ce surpriză neplăcută mi se mai pregă­tea pentru a doua zi.

Răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Dimineaţă, tocmai ieşi­sem din casă, când o maşină a trecut în trombă pe lângă mine, şoferul a tras uşor de volan, iar eu a trebuit să mă arunc într-o parte ca să scap nelovit. Când m-am ridicat, plin de noroi şi cu mâna zdrelită, am văzut împrăştiate în jurul meu paginile contractu­lui. Deja se ajunsese mult prea departe. M-am dus direct la poliţie. Un ofiţer amabil m-a ascultat cu răbdare, mi-a umplut de câteva ori ceaşca de cafea şi m-a urmărit cu un zâmbet care spunea exact ce părere are despre toate astea: o vizită la psihiatru ar fi mult mai indicată. S-a abţinut însă de la asemenea comenta­rii, m-a pus să scriu o declaraţie, m-a asigurat că vor cerceta cazul meu cu cea mai mare atenţie şi m-a condus plin de înţele­gere până în stradă. Acasă am găsit un bilet fixat în uşă. Nu era nevoie să-l citesc, cunoşteam deja conţinutul său: „A mai trecut o zi. Mai aveţi patru zile de gândire”.

Nu are niciun rost să vă povestesc cum a trecut noaptea, de fapt cum au trecut toate nopţile rămase. Tresăream la cel mai mic zgomot, iar când reuşeam să aţipesc, mă bântuiau coşmaruri cum­plite. Eram perfect conştient că tot chinul acesta se putea termina într-o clipă. Tot ce aveam de făcut era să-mi pun semnătura pe paginile alea nenorocite. Atât. Şi atunci? De ce mă încăpăţânam să n-o fac?

Am adormit cu greu, iar a doua zi am ajuns la serviciu cu cear­căne ce atârnau ca nişte pungi sub ochii roşii, terminat de oboseală şi încordare. Când m-a chemat şeful la el în birou, nu bănuiam nici pe departe ce mă aştepta. În câteva fraze încâlcite şi fără sens, printre bâlbâieli, laude şi reproşuri mi s-a explicat că…. sunt concediat. În primul moment am crezut că e o glumă proastă. Din păcate, era doar cruda realitate. Pe birou mă aştepta un plic pe care, după cum m-a lămurit secretara, îl adusese un curier. Deşi cunoşteam deja conţinutul, am desfăcut totuşi plicul. „A mai trecut o zi. Mai aveţi trei zile de gândire”, am citit şi l-am aruncat în coşul de gunoi.

Am hoinărit pe străzi într-o încercare disperată de a-mi face or­dine în gânduri. Am făcut kilometri întregi, fără să ajung la o concluzie clară. Acum mă hotăram să pun capăt nebuniei, să sem­nez şi să mă bucur de viaţa pe care mi-am dorit-o întotdeauna, pentru ca în clipa imediat următoare să nu vreau nimic altceva decât să văd cartea publicată. Am ajuns acasă istovit şi m-am prăbu­şit îmbrăcat pe pat. Eram atât de obosit, nu voiam decât să dorm. Ştiam cu siguranţă că nu mi se va întâmpla nimic până a doua zi. Trebuia să profit de scurtul răgaz.

Dimineaţa a adus ploaie, frig, dureri de cap şi conştiinţa faptu­lui că viaţa mea s-a transformat într-un iad cât se poate de palpabil. De zeci de ori îmi imaginasem ce minunat ar fi să mă tre­zesc dimineaţa fără graba de a fugi spre serviciu, să pot lenevi în fotoliu visând cu ochii deschişi la o nouă carte, iar acum realita­tea acestui fapt mă paraliza. Fusesem concediat fără drept de apel, în curând aveam să simt ce înseamnă să nu ai un ban în buzunar şi asta i se datora fără doar şi poate prietenului meu cu ochii de culoarea mierii. În mod cert, nu la asta visasem.

Mi-am petrecut ziua făcând planuri de viitor şi refuzând cu obsti­naţie să mă gândesc la prezent. Am trimis manuscrisul altor cincisprezece edituri. Eram mai hotărât ca niciodată să-l public. M-au trezit sirenele şi strigătele pompierilor. M-au scos din casă mai mult mort decât viu. Sprijinit de maşina ambulanţei, am privit cu sufletul secătuit de orice simţire cum casa mea este mistuită de flăcări. Am băgat mâna în buzunar după batistă, dar am dat de un bi­let. „A mai trecut o zi. Mai aveţi două zile de gândire”. Nici mă­car nu m-am obosit să găsesc o explicaţie a modului în care ajun­sese bucata aia de hârtie în buzunarul meu. Indivizii erau atotputer­nici, îmi demonstraseră asta cu vârf şi îndesat. Am profi­tat de agitaţia ce cuprinsese întreaga stradă şi am dispărut în întune­ricul nopţii.

Stau ascuns în fundătura asta. Aştept. Ce? Nici eu nu ştiu prea bine. Am însă satisfacţia că, în meciul cu prietenii mei, am reuşit să înscriu un punct: a trecut o zi fără să se întâmple nimic. Absolut nimic. Mi-au pierdut urma? Îşi imaginează oare că am pierit în incendiu? Hm, mă mint singur, nici eu nu cred ce spun. Mă vor găsi şi mă vor ucide, dar câştigătorul voi fi eu. Nu, nu am reuşit să public manuscrisul, nu i-am văzut coperta în librării, nu am simţit mirosul de cerneală proaspătă ridicându-se dintre pagi­nile lui. Nimic din toate astea. De ce îmi vine atunci să râd? De ce consider că i-am învins pe atotputernici? Pentru că adevărul cuprins în cartea mea este al tuturor, pentru că azi dimineaţă am încărcat manuscrisul pe internet. E acolo, la îndemâna oricui…

(fragment din „Ziua a 7-a”, Editura Abeona Press, 2010)

(sursa foto: mentalhealthcop.files.wordpress.com)