Ramona Müller 
Chiar pierzându-te pe tine ( vocea ta,
Un gest iubit), eu voi trăi şi n-o ascund.
Arta de-a pierde se-nvaţă zi de zi
Iar pierderea (notează asta!) devine un fel de-a fi.
***
Elizabeth Bichop (8.02.1911 – 6.10.1979), scriitoare americană, traducătoare și profesoară universitară, a fost o figură proeminentă a literaturii secolului XX.
După moartea tatălui său, un constructor renumit, Elizabeth este încredințată spre creștere și educație bunicilor materni în Great Village, Noua Scoție. Gertrude May (Bulmer) Bishop, mama sa a fost instituționalizată într-un azil de boli psihice din 1918 până în 1934, anul decesului. Copilăria îi este marcată de episoade pline de neliniște și singurătate, din cauza încredințării tutelei bunicilor paterni, în Worcester, Massachusetts. În ciuda faptului că aceștia dețin o avere importantă, ea se îmbolnăvește de astm, boală de care a suferit toată viața.
Împreună cu Marianne Moore susține în lucrările literare angajamentul față de feminism și autodeterminarea autonomă dezvoltând percepția autenticității fizice și sexuale. Călătorește foarte mult în diverse orașe și tări pe care le descrie în creațiile sale. Are o relație cu Louise Crane pe care o cunoaște din timpul colegiului Vassar, cele două cumpărând o locuință în Florida.
În 1951 a primit o bursă de călătorie de 2500 de dolari și vizitează Brazilia unde va rămâne timp de 15 ani. În Rio de Janeiro are o relație cu Maria Carlota Costallat de Macedo Soares (Lota), vestit arhitect și peisagist al Parcului Flamengo, din renumitul oraș sud american. Aceasta suferă o tulburare nervoasă datorată problemelor legate de proiectul masiv de amenajare a Parcului Central, dar și incidentelor din cadrul relației cu Elizabeth Bichop, cedează mental și se sinucide in septembrie 1967.
Activitatea literară a lui Elizabeth Bichop i-a fost recompensată cu premii valoaroase, printre care Premiul Internațional pentru Literatură în 1977, premiu care nu fusese acordat până atunci niciunei femei şi, de fapt, niciunui american.
O artă
Arta de-a pierde se-nvaţă zi de zi.
Sunt lucruri create spre-a se pierde,
Iar pierderea devine un fel de-a fi.
Învaţă sa pierzi mereu ceva: aci –
O cheie, colo, ore-n frunză verde.
Arta de-a pierde se-nvaţă zi de zi.
Învaţă pe-îndelete arta de-a irosi
Locuri, nume, orice se poate pierde,
Căci nu-i nici un dezastru, se poate încă trăi.
Am pierdut ceasul mamei. Se prăbuşi
Ultima casă din trei câte-am avut.
Arta de-a pierde se-nvaţă zi de zi.
Am pierdut (ca în tablouri de Dali),
Două oraşe, două fluvii şi un ţinut.
Dar nu-i nici un dezastru, se poate încă trăi.
– Chiar pierzându-te pe tine ( vocea ta,
Un gest iubit), eu voi trăi şi n-o ascund.
Arta de-a pierde se-nvaţă zi de zi
Iar pierderea (notează asta!) devine un fel de-a fi.
(din vol. Geografie III, traducere de Petru Dimofte)
*
Cirque d’ hiver
Jucăria mecanică traversează sprintenă scena,
vrednică de-un rege din vremi de demult:
Un căluţ de circ, cu păr de-adevăratelea, alb.
Ochii îi sunt de-un negru sticlos.
Duce pe spinare o mică dansatoare.
Stă în vârful picioarelor şi face piruete.
De-a curmezişul, pe fusta şi bluza cu paiete
sunt brodati trandafiri artificiali.
Îşi pune pe creştet cununa-mpletită
din aceiaşi trandafiri artificiali.
Coama şi coada sunt trase direct din Chirico.
Sufletul lui e melancolic şi grav.
Simte cum degetele mici ale piciorului
îi gâdilă spinarea
în jurul prăjinii aceleia care
îi străpunge trupul şi sufletul
şi-l străpunge reapărând mai jos
sub pântec în chip de cheie mecanică.
Face trei galopuri mărunte, o temenea apoi,
din nou galop, salut pe-un genunchi aplecat,
galop, zăngănit, se opreşte şi priveşte ţintă la mine.
Acum, dansatoarea întoarce spatele.
Şi-oricum, călăreţul e mai isteţ decât ea.
Faţă în faţă unul cu altul, deopotrivă mâhniţi-
ochiul lui e parcă o stea-
noi privim şi spunem:” O văzurăm şi pe asta”.
(traducere Petre Stoica)
*
Un miracol pentru micul dejun
La șase așteptam cafeaua,
așteptam cafeaua și firimiturile caritabile
care urmau să fie servite dintr-un anumit balcon
– ca regii legendari sau ca un miracol.
Era încă întuneric. O rază de soare
se sprijină pe o undă lungă a râului.
Primul feribot al zilei tocmai traversase râul.
Era atât de frig încât speram cafeaua
să fie foarte caldă, văzând că soarele
nu avea de gând să ne încălzească; și că firimiturile
vor fi cât o franzelă, unse cu unt, printr-un un miracol.
La șapte, un bărbat a ieșit pe balcon.
A stat singur pentru un minut pe balcon
privind peste capetele noastre catre râu.
Un servitor i-a înmânat operele miracolului,
constând dintr-o ceașcă de cafea simplă
și o chiflă, pe care a început să o fărâmițeze,
capul lui, ca să spun așa, în nori -alături de soare.
Era omul nebun? Ce încerca el să facă
sub soare, sus acolo pe balconul lui!
Fiecare om a primit o firimitură destul de tare,
pe care uni au scuturat-o disprețuitor în râu,
iar, într-o ceașcă, o picătură de cafea.
Unii dintre noi am rămas prin preajmă, așteptând un miracol.
Vă pot spune ce am văzut în continuare; nu a fost un miracol.
O frumoasă vilă stătea în soare
iar de la ușile sale venea mirosul de cafea fierbinte.
În față, un balcon alb, din ipsos în stil baroc
cu păsări, care cuibăresc de-a lungul râului,
– I-am văzut cu un ochi lipit de firimituri-
și galerii și camere de marmură. Firimitura mea
palatul meu, făcut pentru mine printr-o minune,
de-a lugul anilor, de către insecte, păsări și râul
sculptând piatra. În fiecare zi, la soare,
la ora micului dejun stau pe balcon
cu picioarele în sus, și beau galoane de cafea.
Am lins firimiturile și am înghițit cafeaua.
O fereastră de peste râu a prins soarele
ca și cum miracolul lucra, pe balconul greșit.
(traducere Ramona Müller)
(sursa foto: wattpad.com)
