Am fost dragoste

„Orice instinct sălbatic, orice dorință violentă și chiar orice gând de orgoliu capitulează în acea simplă, dar infinită și perfectă declarație de dragoste.”

Aşa simțea și scria Sibilla Aleramo (14. 08. 1876 – 13.01. 1960), pe numele ei real Marta Felicina Faccio, scriitoare italiană și activistă a mișcării feminine, una dintre personalitățile cele mai originale și anticonformiste din sec XX.

Copilăria și adolescența Rinei au fost marcate de crizele de depresie ale mamei sale, internate în urma unei tentative de sinucidere într-un azil. La vârsta de 15 ani este violată de un angajat al tatălui său cu care se va căsători forțat doi ani mai târziu. Prizonieră într-o căsnicie nefericită, constrânsă din punct de vedere afectiv, tânara trece şi ea prin numeroase stări depresive, singurul alean fiind dragostea pentru fiul său. În aceste condiții, scrisul îi permite să evadeze și să se exprime necondiționat.

Anul 1902 a fost cel în care s-a mutat la Roma, despărțindu-se de soțul violent și de copilul său pe care nu îl va mai revedea niciodată.

Astfel, își începe cea de –a doua viață, evocând în operele sale îngustimea gândirii din mediile sociale, rolul inferior al femeii în famile și denunțând ignoranța masculină.Se implică în acțiuni caritabile de alfabetizare a persoanelor stigmatizate de societate și participă des la inițiative de  întrajutorare. De-a lungul anilor, întreține mai multe relații pasionale  cu diverse scriitoare, modul său de viață concretizându-se și în realitatea cotidiană.

Trecând prin cele două războaie mondiale, sfidând regulile și principiile eticii vremurilor sale, Sibilla Aleramo a încercat toată viața să se împlinească prin iubire.

 „Nu știu dacă am fost femeie, nu știu dacă am fost spirit. Am fost dragoste!”

***

  O femeie

Cuget, cuget! Cum putusem trăi atâta timp fără să cuget? Persoane şi lucruri, cărţi şi peisaje, totul îmi sugera acum reflecţii interminabile. Unele mă surprindeau, unele, ingenue, mă făceau să surâd, iar altele aveau aşa o graţie intrinsecă, încât înclinam să le admir ca şi cum le-aş vedea exprimate în semne nobile, destinate să mişte mulţimi. Varietatea lor era infinită. Atâta bogăţie sălăşluia în mine? Îmi spuneam că probabil nu era nimic excepţional, că probabil toate fiinţele aveau una asemănătoare în taina spiritului lor şi doar circumstanţele le împiedicau să contribuie la creşterea patrimoniului comun. Dar nu eram convinsă de această ipoteză. Atâta inconştienţă şi nepăsare erau în jur!
Doctorul, cu ştiinţa sa, ar fi putut oferi studiilor mele o bază, dar el nu se mai îngrijea să-şi hrănească spiritul: nevoile urgente ale profesiei sale îl ţineau prea ocupat, iar scepticismul său îl făcea să considere prea ipotetică o schimbare a condiţiilor seculare şi o alinare a mizeriei fiziologice ereditare. Îmi dădu însă câteva cărţi, tratate de biologie, manuale de igienă, de istorie naturală. Şi zâmbea cu o simpatie nu lipsită de zeflemea când îi arătam că îmi scosesem rezumate şi însemnări din ele.
Doctorul era pentru mine un fenomen interesant, într-un fel melancolic. Încă mă mai întrebam dacă existaseră şi existau relaţii intime între el şi cumnata mea, şi simpla bănuială îmi apărea umilitoare. Dar cum putea să trăiască singur? Cazul tatălui meu mă făcea să-mi opresc atenţia asupra faptului sexual şi din asta trăgeam reflecţii amare. Iată, şi acest tânăr, care manifesta un asemenea respect faţă de mine şi recunoştea adevăruri superioare, ducând o viaţă exemplară conform convenţiilor sociale, avea poate o viaţă secretă ce nu putea fi destăinuită…
Cine îndrăznea să recunoască un adevăr şi să-şi conformeze viaţa în funcţie de el? Sărmana viaţă, nefericită şi întunecată, toţi ţineau atât de mult să şi-o păstreze! Toţi se mulţumeau cu ce aveau: soţul meu, doctorul, tata, socialiştii şi preoţii, virginele şi prostituatele: fiecare îşi ducea minciuna cu resemnare. Revoltele individuale erau sterile sau dăunătoare, iar cele colective încă prea slabe, aproape ridicole, în faţa înfricoşătoarei măreţii a monstrului ce trebuia înfrânt!
Şi începui să mă întreb dacă femeii nu i se poate atribui o parte, nu mică, a răului social. Cum ar putea un bărbat care a avut o mamă bună să devină crud faţă de cei slabi, necinstit faţă de femeia căreia îi oferă dragostea sa, tiran faţă de fii? Dar o mamă bună nu trebuie să fie, ca a mea, o simplă fiinţă de sacrificiu: trebuie să fie o femeie, o fiinţă umană.
Şi cum poate ea deveni o femeie dacă părinţii o dau, neştiutoare, plăpândă, incompletă, unui bărbat care nu o primeşte ca pe egala lui, se foloseşte de ea ca de un obiect care-i aparţine, îi dăruieşte fii cu care o lasă de una singură pentru a continua să se joace ca în copilărie, în timp ce el îşi îndeplineşte datoriile sociale?
De când citisem un studiu despre mişcarea feminină în Anglia şi Scandinavia, aceste reflecţii mi se dezvoltau în creier cu insistenţă. Încercasem imediat o simpatie irezistibilă pentru acele fiinţe exasperate care protestau în numele demnităţii tuturor femeilor până la a-şi ciunti în interior cele mai profunde instincte, dragostea, maternitatea, graţia. Aproape pe nesimţite gândul meu zăbovise zi de zi câte o secundă mai mult asupra acestui cuvânt: emancipare, pe care-l auzisem pronunţat în copilărie, de două sau de trei ori, de tatăl meu în mod serios, apoi de fiecare dată în batjocură de orice clasă de bărbaţi şi femei. De atunci comparasem cu acele rebele marea mulţime a inconştientelor, a inertelor, a resemnatelor, soiul de femeie plăsmuit de-a lungul secolelor pentru supunere, iar eu, surorile mele, mama, toate fiinţele feminine pe care le cunoşteam, eram exemplare ale acestui soi. Şi un fel de spaimă religioasă mă copleşise. Simţisem că atingeam pragul adevărului meu, că eram pe punctul de a-mi dezvălui mie însămi secretul lungii mele suferinţe, tragice şi sterile…
Ceasuri solemne ale vieţii mele, pe care amintirea nu va putea niciodată să le fixeze desluşit şi care rămân totuşi nemuritoare în faţa spiritului! Ceasuri revelatoare ale unui destin uman mai înalt, îndepărtat în timp, la care se poate ajunge prin eforturile a mici fiinţe incomplete, dar la fel de nobile ca viitorii stăpâni ai vieţii!

(traducere de Camelia Zara)

(sursa foto: vecchiosito.bnnonline.it)