Diana Serena Bunea 
Joi, 27 iulie 2023, am răspuns invitației de a participa la conferința renumitului regizor Alexander Hausvater, intitulată sugestiv De la Teatru la Roman.
Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al amabilității și bunăvoinței Doamnei Consul Interimar, Cristina Marinescu și cu implicarea totală a doamnei Simona Hodoș, critic de teatru, autoare a unei lucrări de specialitate, teza sa de doctorat intitulată Teatrul Româno-Canadian. Schimburi culturale și strategii manageriale (Ed. Universitaria, Craiova, 2022, 348 p.).
Lansarea lucrării sale de doctorat a avut loc în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, Craiova 2022 în compania renumitului regizor canadian Robert Lepage și a directorului festivalului, Emil Boroghină.
După cuvântul călduros de întâmpinare adresat de doamna Consul, doamna Simona Hodoș a evidențiat doar câteva dintre realizările teatrale de excepție ale regizorului Alexander Hausvater de-a lungul timpului.
Un scurt rezumat al biografiei lui Alexander Hausvater se impune pentru a contura profilul și parcursul său profesional remarcabil. Este născut în București la 11 iunie 1949. La vârsta de 8 ani emigrează în Israel cu familia. A absolvit Universitatea din Tel Aviv. Studiază apoi dramaturgia la Dublin și debutează ca regizor în 1971 la Teatrul Național Irlandez cu piesa The Westerner de John Millington Sygnes. Între 1969 și 1972, îndeplinește funcția de director al teatrului Peacock din Dublin. Din 1971 locuiește în Canada. Este fondatorul proiectului Montréal Theater Lab, activând ca director al acestuia în perioada 1973-1979. Este directorul și fondatorul Festivalului Internațional de teatru Quinzane din Quebec între 1983-1987. În perioada următoare Alexander Hausvater predă dramaturgie la mai multe universități renumite din Canada, Rusia, Israel, SUA, inițiază și regizează diferite proiecte teatrale peste tot în lume. În 1990 revine în România unde cunoaște un succes răsunător cu piesa …au pus cătușe florilor.
Ca scriitor, Alexander Hausvater a publicat Ce dacă (Editura Integral, 2018), Experimentul P (Editura Integral, 2019), Penumbra (Editura Integral, 2020), Ludi (Editura Integral, 2021), O seară la Rialto (Editura Integral, 2022).
În Statele Unite și Canada a regizat peste 160 de piese de teatru, pantomimă și operă. Scenarist, producător radio, scriitor, sunt doar câteva din multitudinea fațetelor acestui personaj complex, numit „l’enfant terrible” al teatrului, Alexander Hausvater. Cariera sa de succes a fost încununată cu numeroase distincții și premii, dintre care aș aminti doar: Regizorul Anului în Canada, Premiul UNITER pentru întreaga activitate, Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler.
Alexander Hausvater nu ne vorbește despre teatru și literatură, el trăiește, respiră Teatrul și Literatura.
Tot el ne-a oferit în seara aceasta cea mai expresivă și complexă definiție a Teatrului: „Teatrul este o experiență spirituală care poate să existe numai dacă spectatorul în sine trece de la postura de spectator. El trebuie să se schimbe…”
În imagine: Cristina Marinescu, Alexander Hausvater și Simona Hodoș
Cu alte cuvinte este vorba despre metanoia, o înoire a Omului prin Artă, prin Cuvântul rostit care capătă valențe vindecătoare, Catharsis prin Artă.
„Toate memoriile, toate experiențele sunt în mine, vârsta de cinci ani este aici, toate experiențele pe care nu le-am trăit. Mâna mea a atins, a mângâiat mult, dar i-a fost frică să mai atingă, am eșuat. Multe experiențe de viață nu le-am avut, aici vin Teatrul și Literatura, astea sunt forme de exprimare nu ale unei vieți reale, Teatrul și Literatura vorbesc despre viața alternativă, despre viața pe care am putea s-o avem, despre viața pe care ne-o imaginăm și mai ales despre capacitățile noastre de a vedea Frumosul. Artistul caută această frumusețe. Teatrul ca și Literatura este o artă a invenției, nu o recreare a realității. De multe ori când lucram cu actori, fără să îmi dau seama făceam literatură. Pentru mine era mai interesant să lucrez cu actorul, necunoscutul care se întâmpla în afara scenei, pentru că el când intră în scenă aduce cu el locuri și legături, relații necunoscute, neaudibile. Nu le-am cunoscut, nu le-am auzit, alea trebuie să le vedem. Eram pasionat de oameni care veneau de undeva. Când eram copil în Israel, am plecat cam la 8 ani din România, fugeam la aeroport ca să văd oamenii care veneau de la New York și mă băgam între ei să îi miros, Statuia Libertății o miroseam pe ei, ei o duceau cu ei, experiența faptului că ei au fost acolo.
Eu eram doi indivizi total diferiți, când fac teatru sunt de o precizie extraordinară, planific totul, știu exact ce trebuie să facă actorul, ce trebuie să îmbrace, chiar chiloții trebuie să fie din perioada respectivă, dacă e 1920. Fiecare detaliu îl conturez. Când scriu nu știu nimic, trebuie să mă așez la acea masă, trebuie să iau hârtia aceea și deodată personajele apar, sau dispar, este un fenomen al momentului aceluia, nu pot să-i întâlnesc decât în acel moment. Atunci, cele două activități devin un pic diferite.
Când lucram în Montréal, și la Quebec și la Toronto, am adus pentru prima oară în repertoriul teatrului quebecos pe marii clasici. Am făcut primul Cehov în Quebec City sau Frații Karamazov... Era un public care nu știa. Eram foarte bucuros de faptul acesta, nu numai că-l introduceai dar era un public iubitor de o experiență pe care nu prea o știa. Probabil că nu ați fost aici în anii 70, dar în anii 70 era mișcarea hippie, Trudeau își trimisese armata aici să-i aresteze pe separatiști dar străzile erau pline de oameni care făceau teatru, care cântau, care dansau, care se iubeau. Teatrul nu era închis într-o sală, se întâmpla pe străzi. Chiar iarna, îmi amintesc, erau puncte ca acum la Festivalul de Jazz, în care făceau teatru. Căutarea teatrală era foarte importantă. La timpul respectiv publicul cerea noutate. Așa că, atunci când am făcut de exemplu Frații Karamazov, spectacolul era împărțit în 4 părți care se întâmplau în locuri diferite în Montréal și se termina pe o scenă de teatru. Mergeam la catedrală, actul I la catedrală, mergeam la tribunal, la un restaurant, actorii cântau, dansau și se termina într-un teatru. Era timpul creației colective, când omul nu venea la teatru să aștepte o experiență: Fă-mă să râd! Fă-mă să plâng! El venea la teatru să participe în ceva care nu s-a întâmplat înainte. Teatrul trebuia să schimbe oamenii.
Nu mă interesează nici azi în România să avem aplauze la sfârșit. Mă interesează ca spectacolul să ducă la o schimbare în omul care îl vede, să-l facă un om mai bun, mai profund, să se uite la copiii lui altfel când vine acasă. Să facă un pas înainte sau mai profund în umanitatea lui. Nu să aplaude. Când mergeți la teatru nu vă exprimați așa: era bun sau era rău. Teatrul este o experiență spirituală care poate să existe numai dacă spectatorul în sine trece de la postura de spectator. El trebuie să se schimbe…
Simona Hodoș a menționat mai devreme, sunt două spectacole cu care am început în România, …au pus cătușe florilor de Fernando Arrabal (1991) și La țigănci de Mircea Eliade. Am fost invitat în România fără să știu destul limba română, m-am dus în România să fac acest spectacol. O Românie pe care nu o înțelegeam, oameni care după Revoluție îmi spuneau lucruri bizare, în restaurant. Așa că am făcut un spectacol după capul meu. Patru săptămâni de repetiții, sâmbătă era premiera și duminica am luat avionul la Paris, și după aceea la Montréal. Fenomenul bizar începe o săptămână după aceea când poștașul unde locuiam eu apare cu două scrisori din România de la cineva pe care nu-l știam: „Domnule Hausvater, am văzut spectacolul… mi-a schimbat viața”. Poștașul reapare după două zile, 5 scrisori, după o săptămână, 10, apoi poștașul mi-a spus să vin la oficiu că am prea multe scrisori din România. Deodată o Românie care aspira la Libertate, care s-a sacrificat pentru libertate a găsit un exemplu artistic făcut de un individ care habar nu avea nimic. Eu nu știam de România. Rar în viața unui artist se întâmplă să atingi un nerv al unei națiuni. În necunoscutul meu, în inconștiența mea am atins acel nerv. După spectacol, care se termina cu publicul care se târa pe burtă în fața Teatrului Odeon, era o fântână, lumea stătea acolo și cânta. Pentru prima oară am văzut în România un grup de oameni care aveau o speranță, o speranță egală cu potențialul cultural al unei țări. Este extraordinar asta, de exemplu în Canada există potențial dar nu e realizat, din cauza geografiei și fiindcă artistul canadian nu vrea decât orașul lui, publicul lui.
Am găsit în publicul românesc La țigănci și după aceea la Teatrul Național din Iași cel mai bun public pentru care am jucat, și am făcut spectacole în Franța, în Italia, în Anglia, peste tot. Public care venea în sală cu un buchet de flori și când îl întrebai cui dai buchetul, zicea: de unde să știu? Dădea flori actorului care-i plăcea. Dacă spectatorul pleca de la sală cu florile în mână era jale, înseamna că nu i-a plăcut nimic, dar spectatorul se pregătea. De exemplu, am făcut un spectacol numit Salomea, care a plecat în turneu în diferite locuri dar și în Coreea. Ei bine, nu am văzut asta în lume, s-a făcut un charter, un avion din Iași care a plecat împreună cu trupa să vadă spectacolul împreuna cu coreenii. Dacă aceștia nu sunt spectatorii ideali, cine sunt?
Există în noi o curiozitate fantastică pentru povești, povești bune, povești rele, nu doar să le ascultăm dar să le și povestim. Când vine vorba de roman, de poveste mă gândesc la două lucruri: forma poveștii și conținutul ei. Forma poveștii poate să fie absurdă, comică, tragică.
Fiecare suntem diferiți, acea individualitate m-a preocupat o viață întreagă.
Acum mult timp făceam doctoratul la Dublin și un autor, John Millington Synge, a scris The Playboy of the Western World, care era o piesă ce se întâmpla pe o insulă în Pacific. Îmi aduc aminte, personajele vorbeau o limbă care se numește anglo-irish, nici engleză, nici irlandeză. Oamenii de pe insulă vorbeau limba asta. M-am dus acolo, erau oameni primitivi care trăiau exclusiv din pescuit. Și cu un grup de oameni am decis să fac piesa asta. O piesă. Oameni analfabeți, nu exista electricitate, nimic din ce numim noi viața modernă, exista doar Povestea. Fiecare om avea o capacitate de a povesti extraordinară, dar nu erau poveștile lui, erau povești create, acele povești erau un fel de necesitate a omului. Mai târziu mi-am dat seama, fiindcă eram interesat de povești din lagărele de concentrare sau cele staliniste. Am făcut aici un spectacol în engleză numit Soljenitsyn, noaptea când toți prizonierii reveneau în baracă, se închideau luminile, unul povestea o poveste. Asta îi ținea în viață încă o zi, și încă o zi. La sfârșitul zilei cădeau în genunchi și mulțumeau lui Dumnezeu că au supraviețuit încă o zi. Pe insula aceea, atunci am descoperit o insulă de povestitori, de oameni care cum vedeau un obiect vedeau o poveste. M-au văzut pe mine, erau multe povești. Oameni primitivi care trăiau prin poveste și atunci mi-am dat seama că piesa în sine trebuie să fie parte din povestea lor. Ei nu înțelegeau că teatrul este totuși o aparență, dacă le ceream să dea o palmă, cam dădeau. Pentru că nu exista altceva decât realitatea în poveste. Am descoperit necesitatea adevărului narativ. În timp ce vă povestesc o poveste eu însumi trebuie să cred în poveste, chiar dacă are un ton super-realist eu vă povestesc ca și cum am trăit asta. Oamenii aceia, după ce am terminat spectacolul, au decis să își schimbe numele după personajele lor din teatru. Era o distanță de 20 de ore de Dublin. Eu i-am luat cu vaporul la Dublin pentru ca profesorii mei să vadă spectacolul. Era o comisie de mari oameni irlandezi și a apărut unul mic, pitic, cu ochi calzi, cu o diferență între corp care avea 80 de ani și cap care avea 5 ani. A venit la mine și m-a întrebat: MR. Hosevater, ce faceți marți seara? I said: I am busy. Nu, el a decis că spectacolul se va juca pe scena Teatrului Național Irlandez, deoarece a văzut că povestea este spusă de oameni care credeau, nu de actori profesioniști care se prefac. Și ei credeau! Povestea pe care un artist o prezintă unui public trebuie să fie o experiență de viață adevărată!“ – Alexander Hausvater
(Fragmente transcrise din întâlnirea care a avut loc la Montréal, Consulatul General al României, 27 iulie 2023. Fotografii de Diana Serena Bunea)
__________
Diana Serena BUNEA este corespondent al revistei „Literatura de azi” în Canada
