Literatura de azi 
A treia ediție a Concursul Național de creație literară și plastică, traduceri și critică literară „Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”, s-a încheiat prin Gala de premiere ce a avut loc pe 31martie a.c.
Literatura de azi a fost pentru a doua oară consecutiv partener media al evenimentului, oferind și premii laureaților – un abonament pe un an la revistă pentru fiecare dintre ei.
Vă prezentăm mai jos creațiile celor clasați pe primele locuri, împreună cu felicitările noastre și cu speranța că acești adolescenți vor fi oameni de cultură valoroși în viitor.
*****
Popa Teodor Ioan Vlad, Clasa a XI-a
Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu
Profesor coordonator: Oțoiu Carmen
FLUTURII DIN FEREASTRĂ
FLÚTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunți de culori diferite, a căror larvă este o omidă.
Mă numesc Ivan.
În vremea aceea a începutului de primăvară, a tinereții mele, tocmai terminasem Facultatea de Arhitectură.
Treceam deseori pe acolo, dar până atunci nu o văzusem. Mergeam diminețile la plimbare înspre orașul de jos prin gangul acela, o boltă largă, albastră, cu două ferestre mari zidite la poalele ei, dar atunci era pentru prima dată când înaintea mea apărea fereastra.
Nu pot spune că aceea a fost o zi diferită de celelalte. Îmi făceam plimbarea matinală, trecând pe sub bolta albastră. O țigancă bătrână, niciodată nu o mai zărisem pe acolo, și nu de multe ori aveam să o mai zăresc, vindea flori înăuntru. Lalele și boboci de trandafiri împânzeau pervazul celor două ferestre de cărămidă.
-Nu vrei, domnișorule, un boboc de trandafir? Nu-s scumpi, și sunt proaspeți.
I-am aruncat scuza mea obișnuită, aceea de a nu avea mărunt, pregătit să îi refuz viitoarele insistențe și am trecut mai departe. Am ieșit din gang și am coborât cele trei trepte pavate.
Țiganca strigă după mine. M-am întors pregătit să îi răspund, când am zărit fereastra. Era deasupra gangului. Rama albă din lemnul uscat de soare abia se mai ținea în zidul albastru al casei. Nu părea locuită. Un cearșaf decolorat oprea privitorilor vederea înăuntru. Materialul înflorat devenise aproape alb și părea copt, doar contururile unor petale de primăvară se mai desenau în spatele geamului de sticlă. Era pentru prima dată când o vedeam, era frumoasă și singură pe peretele casei, era doar a mea.
I-am cumpărat țigăncii un boboc de lalea și m-am întors să privesc fereastra. Încercam să ghicesc cine poate locui acolo. Bătrâna își luă în brațe ghivecele de flori și catrafusele și mă lăsă singur doar cu fereastra. De atunci, mi-am schimbat ruta plimbărilor matinale. În fiecare zi treceam prin gang în sens invers privind fereastra. Credeam că e pustie și m-am gândit să intru în casa scării. Am urcat până la primul etaj pe o scară interioară. O ușă îngustă, luminată de ferestrele prăfuite ale palierului mă întâmpina la capătul balustradei. O plăcuță aurită desemna soneria și numele proprietarului: ”Aurelian Rus”. Am sunat. Zgomote de linguri și vase trântite, niște pași înceți și nesiguri, târâiți, se apropiau de ușă. Vizorul ușii se deschise brusc, o rază de lumină îmi dezvălui micile particule de praf ce dansau între mine și lemnul ușii. O pupilă severă, căutătoare, mă scormonea până în măduva spinării. Albul ochilor era plin de vinișoare roșii și aducea mai mult cu un pergament învechit. Clipi de câteva ori și întredeschise ușa. Primei pupile i se adăugă perechea ei. Un bătrânel nebărbierit, cu părul vâlvoi, mă privea nedumerit.
– Andrei?
Am îngânat nedumerit un ”nu” printre buze.
– Nu ești Andrei? Nu mai așteptă răspunsul și îmi trânti ușa în nas.
Am plecat dezamăgit. Următoarea zi am încercat din nou. Am trecut iarăși, prin examinarea atentă a celor două pupile și, după ce am negat numele de Andrei, surprins că bătrânul îmi punea din nou aceeași întrebare, îmi trânti din nou ușa în față.
Fereastra era închisă tot timpul. Devenisem obsedat de ea, de misterul a ce poate ascunde. O priveam tot mai des, făceam plimbări singuratice, numai ca să o pot privi. Vroiam să privesc dinspre interior spre exterior, să văd lumea prin rama albă. M-am încumetat pentru a treia oară.
– Andrei?
– Da, eu sunt.
– Ce mă bucur… ce dor mi-a fost!
L-am privit mirat. Cum putea să nu mă recunoască.
– Intră, intră.
Un miros de fum și cafea măcinată împânzea holul înghesuit, în care tocmai intrasem. Un tavan de lemn, mâncat de cari, scârțâia deasupra mea, ca și cum cineva ar fi pășit odată cu mine la etajul de deasupra. O bibliotecă murdară și plină de praf acoperea pereții holului. Uși se deschideau în stânga și în dreapta mea.
– Îl mai știi pe Deniamin ? Bătrânelul zâmbea și mângâia un clopot de sticlă. Am șters pelicula de praf și am privit înăuntrul geamului. Un craniu mic de om mă privea cu pupilele oarbe. Maxilarul lipsit de carne îmi zâmbea până la urechi.
M-am îndepărtat tulburat.
-Vino, vino. Bătrânul șopti, dispărând în spatele unei uși.
Două șevalete mari, o masă și trei roți de motocicletă zăceau pe mocheta prăfuită de un roșu aprins.
-Stai jos.
Mă împinse pe fotoliul din fața mesei. O vestă de lână lipsită de nasturi îmbrățișa spătarul fotoliului, acoperind căptușeala sfâșiată a vremii.
Bătrânul dispăru. O atmosferă întunecată învăluia casa. În spatele frumoasei ferestre, o lume tristă și îmbătrânită, murdară și mirosind a cafea și igrasie mi se dezvăluia.
Domnul Aurelian se întoarse cu un serviciu de ceai. Îmi înmână o ceșcuță. Am primit-o neîncrezător. Îmi imaginam cei doi ochi ai craniului zâmbăreț, cum mă priveau de sub lichidul fierbinte. Am gustat…era doar cafea.
-Ce mare ai crescut, Andrei ! O să dormi la mine acum?
-Nu, nu pot, am o casă a mea, nu departe.
-Dar ai să mă vizitezi, nu-i așa?
Mâinile rugătoare prinseră cu putere mânerul fotoliului. (Îți venea să îi plângi de milă numai privindu-l…)
-Da, am sa vin.
-Mai pictezi?
Am îngânat neîncrezător un ”da”, neștiind dacă acel Andrei obișnuia să picteze.
-Foarte bine, vreau să îmi pictezi ceva. De mult nu mai pot picta. Să treci mâine pe aici, și nu uita, să îmi cumperi o cutie de cafea. Am rămas cu puțină, și până vine Teodora nu știu dacă îmi ajunge.
Nu am apucat să văd fereastra, m-am întors acasă. Cine era Teodora, cine era pictorul acela ciudat, care părea că nu se hrănește cu nimic altceva afară de cafea?
***
A doua zi m-am întors la ușa domnului Rus.
-Cine ești?
-Andrei.
-Tu ești? Chiar tu ești? Intră, ce dor mi-a fost de tine !
De data aceasta am stat până mai târziu, sperând să văd fereastra…
După o nouă prezentare a lui Deniamin, după o discuție despre cafea, mă duse în camera cu șevalete. Îmi aduse niște pensule uscate, un borcan cu apă, culori și o pânză.
-Vreau să mă pictezi.
-Dar…
-Ai nevoie de lumină. Se apropie de un perete întunecat al camerei. Trase de ceea ce părea a fi un cearșaf. Fereastra de deasupra gangului albastru limpezi camera cu lumină. Acum o puteam vedea în întreaga ei frumusețe. Stătea în fața șevaletului dezgolită și plină de lumină.
O junglă de verdeață se descoperi la vederea luminii. Un perete umed, la poalele căruia se aflau trei bonsai uscați și un insectar uriaș, respira în spatele meu. O colecție mare de fluturi și molii de noapte acoperea jumătate de perete. Un șir de gândaci roșii mișunară pe podea speriați de lumina neobișnuită. Iedera invada interiorul. Frunze, în formă de carouri și sulițe late, împânzeau zugrăveala și tavanul camerelor, doar pereții exteriori ai ferestrei, erau curați, de un albastru gol și adânc.
Mici râme mișunau prin umezeală. Mirosul de cafea fu înlocuit de un miros de pământ și de semințe proaspăt cultivate.
*** Ajunsesem să trec în fiecare zi pe la domnul Aurelian. De fiecare dată, ne cunoșteam, îl mințeam spunându-i că sunt Alfredo, doar ca să privesc fereastra. În fiecare zi, trăgeam cearșaful jos, desfăceam aripile de sticlă ale ferestrei, jungla de iederă și insectarul erau învăluite de lumină iar râmele începeau să mișune.
Am început să pictez, încercam să îl pictez pe bătrân, dar nu părea că voi reuși. În fiecare zi, începeam o pânză nouă, pe care la finalul zilei o stricam admirând dezordinea portretelor, pe care le făceam. Uneori, păreau a fi maimuțe, elefanți, fețe de copii, fazani. Ultima dată, Aurelian-ul desenat se asemăna mai degrabă cu zâmbărețul Deniamin.
Cafeaua o cumpăram odată la două zile. Nu înțelegeam unde dispărea. De-abia mai târziu aveam să aflu că în boabele măcinate pictorul creștea omizi ce așteptau să devină fluturi. De fiecare dată, când pictam, dispărea in camera de lângă cea a șevaletului și avea grijă de omizi și fluturi. Când ieșea de acolo, preț de câteva clipe, un fâlfâit firav de aripi și piciorușe de insecte oarbe se auzea în toată casa. Uneori, în buzunare, sau agățate de halat mai tremurau aripioare desperecheate de fluturi, iar buricele degetelor erau pline de cafea și solzi colorați sau antene de fluturi.
***
Renunțasem la scurtele mele plimbări, petreceam tot mai mult timp în fața șevaletului, încercând să pictez portretul artistului. Borcanul cu apă se umplea și se golea de fiecare dată, când devenea de o culoare pământie și opacă. În fiecare seară, distrugeam portretul, iar dimineața mă prezentam în fața ușii domnului Aurelian cu numele de Andrei și cu o pânză în mâini.
Însă acea dimineață a fost altfel. Intrând în gang, m-am întâlnit cu bătrâna țigancă. Am cumpărat un buchet de flori și am bătut la ușă. Un ochi apăru ca de obicei în vizor. Dar era alt ochi. Un ochi mare, de un verde închis, cu albul imaculat și cu pupila jucăușă, dilatându-se tot mai mult pe când mă privea prin ocheanul îngust. Pupila deveni atât de mare încât numai un inel de verde se mai vedea din restul ochiului. Acesta se încordă atât de mult de mirare, încât părea precum mușchii feței, ce se întind la maxim într-un zâmbet de copil.
Ușa se deschise brusc și în prag apăru o tânără. Avea umerii acoperiți de un șal lung, pe sub care se vedea până la genunchi o rochiță subțire de primăvară.
– Îți place? Am făcut-o ieri seară, din vechile draperii ale lui Papa.
Am recunoscut modelul decolorat al cearșafului de la fereastră.
– Cine ești?
– Andrei.
– Nu ai cum să fii Andrei. Andrei e mort. A fost fratele meu, a dispărut când eram mici. Eu sunt Teodora, iar Aurelian este tatăl meu. D-ta cine ești?
– Ivan.
– Sunteți pictor?
– Nu, dar tatăl dumneavoastră așa crede, și într-o zi m-a rugat să îi pictez un portret. Altfel, nu pot să văd fereastra. Dinăuntru este mai frumoasă decât din afară. Mă veți putea ierta?
-Ce nostim sunteți! De ce să mă supăr? Papa este mereu singur. Iar eu sunt la facultate. Ne vedem rar, așa că i-ar prinde bine un prieten. De când a murit mama a devenit solitar, dar nu trist. Nu mai poate să primească amintiri. E precum un caiet plin, nu mai ai unde să scrii nimic. Fiecare zi e aceeași pentru el, ziua plecării mele la facultate; ultima lui amintire, și o retrăieșete la nesfârșit. Dar, cu timpul, a început să amestece amintirile. A uitat că Andrei, fratele meu geamăn, a murit. Crede că e și el cu mine la internat. Nu mai poate picta, vede tot mai rău, dar în schimb crește fluturi. El însuși începe să semene tot mai mult cu o molie. Dar intră, să nu te țin în prag. Du-te și pictează.
Casa era schimbată, era luminoasă, iar iedera de pe pereți înflorise. Nici o insectă nu mișca, biblioteca era curată, iar șevaletul mă aștepta împreună cu niște pensule spălate.
Am început din nou să pictez. Domnul Aurelian fiind mai tot timpul în camera cu fluturi, ajunsesem să pictez mai mult pentru Teodora decât pentru el. Pictam și începuse să îmi placă. Tânăra ștergea praful, curăța insectarul și făcea de mâncare cât timp eu stăteam în fața ferestrei, iar Papa creștea fluturi.
Seara, fata mi se alătura, dar niciodată nu îmi privea pictura. Stătea în fața mea pe un scaun, între mine și fereastră, și mă privea cum îmi mișc mâinile neîndemânatice pe pânză. Nu mai cumpăram pânze noi. De când venise ea, pictam la același tablou.
– Cât ai să stai? am întrebat-o într-o seară.
– Nu știu, până la toamnă. Am renunțat la facultate, dar Papa nu știe. Acum aștept, vreau să văd ce se va mai întâmpla, doar vreau să stau. Să stau și să simt cum timpul curge pe lângă mine nepăsător. Ochii migdalați mă priveau în lumina ferestrei. Verdele ei închis mă privea, păreau aripile unui fluture Sfynx. Mă îndrăgostisem de ea la fel cum mă îndrăgostisem de fereastră, la fel de brusc și de neașteptat. Nu am avut curajul să îi spun. De fiecare dată când se apropia de mine mă îndepărtam adâncit în pictură.
***
Domnul Aurelian Rus muri înainte să îi pot arăta pictura. Eram la mine în cameră pictând, când un zgomot de sticlă spartă se auzi din camera fluturilor. Am fugit și eu, și Teodora, care răsări dintr-una din camerele laterale. De sub ușă, un râuleț de cafea se scurgea. Micul fluviu negru coti la dreapta, trecu pragul camerei mele, se scurse dealungul insectarului, șerpui printre roțile de motocicletă și se opri în dreptul ferestrei.
Am intrat în camera cu fluturi. Geamul încăperii era numai cioburi. Un nor de fluturi zbura în depărtare pe deasupra acoperișurilor. Domnul Aurelian zăcea pe scaun cu Deniamin cel zâmbăreț în mână și cu borcanul de cafea ce i se scurgea în poală. Teodora îl înmormântă la începutul verii. De atunci ea avu grijă de noile omizi, ce răsăriseră deodată în timpul nopții, la 40 de zile de când bătrânul murise. Tabloul l-am terminat la scurt timp după parastasul de șase săptămâni, dar Teodora nu vroia să îl vadă decât atunci când se vor naște fluturii ei. Țopăia fericită prin casă așteptând momentul. La sfârșitul lui august s-a născut primul fluture. Un ”Ochi de Păun” de noapte, uriaș, se înălță din mormanul de cafea, toate cele patru aripi ale sale privindu-ne cu ochii lor pictați pe mici solzi migdalați.
-Seamănă cu Papa.
Am zâmbit privind-ui fericirea copilărească.
-Ce ai să faci cu el?
Teodora mă privi și deschise larg fereastra ca răspuns întrebării mele. Păunul zburător ieși pe geam. Alți fluturi nou-născuți îl urmară până ce grămăjoarele de cafea se goliră.
-Acum vreau să văd tabloul.
Am urmat-o în camera vecină și am înlăturat cearșaful ce proteja pânza.
Fata îl privi și un zâmbet larg i se întâmplări pe chip. Tabloul nu era un portret, ci fereastra așa cum o văzusem în dimineața în care țiganca încercase să îmi vândă lalelele.
-Dar de ce peretele casei e verde și nu albastru, cum ar trebui să fie?
-Peretele din tablou nu este zidul ce îl vezi tu afară.
Cele două irisuri mari de culoarea pădurii se apropiară și mă sărutară. Am rămas surprins, neștiind cum să răspund.
-Al cui este portretul, Ivan, al meu sau al lui Papa?
-Nu știu…
*****
Tomescu Larisa, Clasa a X-a B
Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu
Profesor coordonator: Alexandra Tischer
PLEC, DAR NU VREAU SĂ TE PIERD…
E târziu! E târziu să dăm timpul înapoi! E târziu pentru noi! E târziu să mai sperăm în iubirea noastră. E prea târziu! Nu există sentiment mai puternic, suferință mai apăsătoare ca ceea pe care o lasă în urmă despărțirea..
Trecuse deja ceva timp și începeam să mă resemneze gândul că ești fericit. Nu mai plângeam când vedeam momentele de fericire capturate în fotografiile cu voi.. zâmbeam, pentru că te vedeam fericit și îi mulțumeam în gând ei, că deși mi-a luat tot ceea ce aveam mai scump, reușea să te facă pe tine fericit, fiind împăcată cu gândul că fericirea mea a fost sacrificată pentru tine și cred că tu știi cel mai bine că am făcut mereu tot ce am putut ca să fii tu bine.. Pentru că, da! Te iubeam… și te iubesc și acum. Credeam în fericirea voastră și încercam să te uit, evitând orice îmi aducea aminte de tine ca să pot avea șansa de a-mi găsi liniștea în altceva.. Știam că nu voi mai putea iubi pe nimeni la fel ca pe tine, pentru că simt că iubirea noastră este unică și infinită, fără început și mai ales, fără sfârșit. Am conștientizat acest lucru acum câțiva ani, la o petrecere când v-am întâlnit pe voi, aruncând zâmbete tuturor cunoscuților. Te-ai desprins de la brațul ei şi te-ai apropiat, m-ai salutat prietenește, mi-ai strâns mâna și ai plecat mai departe. Mi-am simțit inima zdrobită și am simțit că voi plânge, dar am hotărât să fiu calmă! Totul se terminase între noi, dar ce mă durea cel mai tare era că tu m-ai uitat, m-ai scos pentru totdeauna din amintirile tale, în inima ta ne mai având loc decât ea..
Spre miezul nopții am ieșit să mă plimb puțin pe afară. Atmosfera încărcată de emoțiile care mă înconjurau și căldura insuportabilă din încăpere mă sufocau. Te-am zărit departe, în capătul aleii de lângă clădire. Tot ce vedeam era doar o umbră și fumul de țigară scos de aceasta, dar știam că ești tu.. nu aș avea cum să uit vreodată silueta ta sau sufletul tău, pe care acum, pentru prima dată, îl simțeam străin. M-am îndreptat spre tine pentru că nu apucasem să vorbim prea mult în seara aceea. În câteva clipe stăteam față în față și lacrimi începeau să îmi inunde ochii.. Atât de sensibilă sunt în preajma ta… M-ai strâns în brațe atât de tare încât lacrimi au început să îmi acopere întreaga față, mă simțeam atât de bine în brațele tale încât nu ți-aş mai fi dat drumul niciodată. M-ai sărutat pe frunte și m-ai întrebat ce fac, dacă sunt bine. Printre lacrimi am reușit să pot să spun doar „Sunt bine” chiar dacă inima îmi urla de durere și în capul meu singurul gând era că trebuie să te implor să te întorci. Dar nu a fost nevoie.. pentru că m-ai luat de mână și mi-ai spus: La naiba! Nu suntem bine! Tu nu ești bine și eu nu mai pot fără tine! Iubirea noastră e prea puternică! Cu fiecare zi devine şi mai devoratoare, aducând valuri de iluzii şi remuşcări. Nu îi putem face față! Dacă noi continuăm împreună ne vom distruge, pentru că dragostea e unică prin forțele ei, e mai puternică decât amândoi! Iubirea aceasta va înseamna împlinirea noastră, dar nu aici și nu acum. ” N-am mai spus nimic! Te-am strâns în brațe pentru ultima dată în acea seară și ne-am jurat amândoi că nu ne vom uita niciodată! Peste două ore urma să anunți logodna cu ea.. tristețea mi-a invadat sufletul, sfâșiat de iubirea imposibilă pentru noi. Durerea este la fel de puternică și după mult timp de atunci. Nu te-am mai văzut niciodată, nici măcar în poze, dar știu că nu ne vom uita niciodată. Încă mai simt sărutul tău, lacrimile îl fac să nu mai aibă același gust, dar îl simt…
Îmi doresc să am șansa de a redeveni cea care eram înainte să te cunosc pe tine. Cât de dureros e gândul că puteam să fiu fericită lângă tine, dar destinul nu și-a dorit asta pentru noi, chinuindu-ne și secându-ne de orice șansă la împlinire! Chiar și acum, după mulți ani, îmi lipsești…
*****
Bădăruţă-Haşigan Ionuţ, Colegiul Naţional „Octavian Goga”
Profesor coordonator: Vișan Ramona
MARELE PREMIU AL JURIULUI
RADU STANCA ÎN OGLINDA TIMPULUI
Reprezentant de seamă al Cercului literar de la Sibiu, Radu Stanca este un poet al evocărilor fastuoase şi al sentimentului elegiac al trecerii, ce rescrie în versurile sale spectacolul inefabil al existenţei, într-o expresie teatralizantă şi patetică, gravă şi solemnă totodată.
Prin poezia „Oglinda timpului” poetul se raliază la marea cultură aducând în prim plan tematica cronosului, o temă recurentă a liricii sale. Ideea ireversibilității fluxului temporal progresează în acord cu trăirile eului din planul existențial al corporalității efemere și al perisabilității ontologice. Poezia este o nouă ars doloris, abordată din perspectiva acceptării și înțelegerii efemeritatii ființei umane.
În prima parte, poetul se expune cu o indiferență simulată transformărilor pe care timpul, demon distructiv, le-a săpat în „obrazul” și „inima” sa prin „lent omor”, „cu premeditare”. Metamorfozele realului sunt simțite de poet ca o ruptură, o deconectare de propria-i ființă, ca o „crimă surdă” ce destructurează unitatea trup-suflet, lăsându-l pe poet uimit în așteptarea unui răspuns sau a unor certitudini în fața celui care „ucide”.
Dincolo de masca „acrelii …de cireş sălbatic”, poetul descoperă urmele adânci lăsate de cel care omoară „vârând îndemânatic/ tot mai adânc în inimă tăişul”, raportându-se cu sinceritate la chipul său redefinit mereu de timpul care „înaintează” , „umplând cu spuma mării părul”. Prin „amintiri tulburătoare” se deschide calea spre trecutul său fracturat de timpul individual, dizolvat în „oglinda sa neîndurătoare”.
Circumscris metaforei dominante, discursul liric se dezvoltă succesiv și pulsează dinamica poeziei prin implicarea afectivă a poetului care se accentuează odată cu ieşirea din starea de „nepăsare” în fața realității și cu efortul de oprire a timpului prin amintiri, amintirea fiind panaceul de eternizare a umanului. În lupta cu cronos și din dorința de a învinge, poetul înţelege că numai memoria poate restitui timpul, ca singură modalitate de amânare a destinului: „Suntem memoria noastră, acea grămadă de oglinzi sparte”, spunea Borges.
Timpul etern, abstract, una dintre categoriile apriorice kantiene, exercită presiune asupra omului, care biologic trebuie să trăiască într-un timp limitat. Poetul apelează la simbolistica oglinzilor în încercarea de salvare a umanului de efemeritatea și ireversibilitatea temporală, întâlnindu-se astfel ideologic cu Seneca, gânditor grec care spunea că oglinzile au fost descoperite pentru ca omul să se cunoască pe sine însuşi, dar şi pentru a-i reflecta adevărul (vezi trimiterea la Meduza pietrificată de malefica față reflectată în scutul lui Perseu).
Procesul dizolvării relației opoziționale a planului fizic, real, degradat și contaminat de trecerea timpului cu cel al amintirilor, al trecutului, se realizează prin fenomenul de oglindire, un miracol spre o lume dincolo de imagine, o revelaţie a accesului spre lumea transcendentală. Forțat de contextul existențial, de ruptura iremediabilă a ciclicității temporale, poetul și-a găsit forța interioară de a se desprinde, de a se detașa de realul imaginii sale din oglindă și de a se întoarce spre sine: „Am azvârlit oglinda la o parte /Să nu mai văd cum timpu-înaintează”.
Prin adevăr și cunoaștere, valori esențial universale, Radu Stanca dă sens umanului, îmbogățit cu „povețe” acumulate trecând prin viață, povețe împrăştiate de sfidătorul Timp, experimentând provizoriu o stare interioară emoţională în care simțurile par înșelate odată ce pătrund dincolo de orizontul lucrurilor.
Momentul de maximă luciditate și afectivitate este produs de impactul existenţial între cele două stări de incompatibilitate: pe de o parte, timpul zgomotos, agresiv, „auzit cum râde și sfidează” printre țăndările oglinzii sparte și pe de altă parte, el, Poetul în fața cioburilor, „multiplicat în ele”, surprins în momentul revelației ce-i dă puterea de a râde la rândul său, aproape complice.
Viziunea poetului, ipostaziat ca fiinţă proteică cu „atât de multe feţe” aminteşte de jocul existent încă de la Platon între Acelaşi şi Celălalt, reflectând caracterul „paradoxal” al identităţii. De la afirmaţia lui Heraclit, conform căruia nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, la aforismul lui A. Rimbaud „Eu este un altul” , la mărturisirea lui Tudor Arghezi „ sunt în mine nişte doi” până la mărturisirea lui Radu Stanca „Şi ridicând de jos acele ţăndări/ Eu m-am multimplicat în ele” se subliniază constant faptul că identitatea se construieşte prin confruntarea dintre acelaşi şi altul, dintre simultaneitate şi alteritate. Într-o prezumtivă asociere cu figuri mitologice, Ianus şi Proteu ar corespunde ipostazelor majore ale acestei instanţe lirice proteice.
Omenirea, prin vocea poetului, avertizează subiectul liric personificat, că metamorfoza spectaculară a eului, proteismul este un remediu împotriva neantului.: „O! Timpule, tu ce împarţi poveţe/ De mult timp vei avea acum nevoie/ Ca să ucizi atât de multe feţe”. Fragmentul consemnează momentul în care fluiditatea lirică e „spartă” pentru ca apoi energiile să se risipească într-un fenomen atemporal – „trecând, cum trec pe mare vechi catarge”- care are menirea de restabilire a echilibrului. Din punct de vedere compoziţional, recunoaştem utilizarea unor rapeluri intertextuale autohtone sau universale de tipul citatului: „- O, timpule, te-opreşte! Şi voi, grăbite ore,/ Lăsaţi al vostru zbor;( Lacul, Lamartine), aluziei livreşti ( „Acelei clipe aş putea să-i spun, întâia oară:/ Rămâi, că eşti atâta de frumoasă!”( Faust, Goethe) / „Opreşte trecerea.[…] opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.”( L.Blaga, În marea trecere). Privit din perspectivă livrescă, textul lui Radu Stanca este şi o replică la marea creaţie eminesciană, fiind şi el o glosă asupra timpului ireversibil şi fatal.
Finalul este surprinzător de inedit: poetul nu încearcă să refacă oglinda spartă, sinonimă cu restituiri și fracturi de memorie, ci învață să supraviețuiască „multiplicat” în ţăndările și cioburile create în lupta cu Timpul unde fiecare ciob devine o lume, fragment de memorie, de amintire, de suflet și de viață: „De mult timp vei avea de-acum nevoie/Ca să ucizi atât de multe feţe”. Aşadar, deşi timpul nu-i aparține poetului, i-a dat mai „multe feţe”. Speranța umanului de a surprinde timpul și de a nu se lăsa înfrânt în lupta sa e captată de optimismul din finalul poeziei „căci pe măsură ce le vei ucide“, „tot mai mărunte țăndări îmi voi sparge”. Spărgându-le, poetul se multiplică și reintegrează umanul în marea oglindă a vieții.
Concluzionând, timpul şi omul sunt la Radu Stanca misterele esenţiale. Problema timpului implică şi problema eului, căci, până la urmă ce este eul ? Este trecut, prezent şi anticiparea timpului ce va să vină, a viitorului. Aceste două enigme, aceste două probleme esenţiale ale filosofiei şi din fericire şi pentru noi, nu vor fi niciodată rezolvate, aşa că putem continua la nesfârşit să ţesem teorii, pentru ca apoi să le desfacem şi să încercăm altele noi.
Bibliografie
Jorge Luis Borges, Borges despre Borges, Cluj, Editura Dacia, 1990
Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, Bucureşti Polirom, 2010
Radu Stanca, Versuri, Cluj, Editura Dacia, 1980
*****
Badea Andrada, Clasa a XI-a
Liceul Constantin Brâncoveanu, jud. Vâlcea
Profesor coordonator: Bocoi Maria
COCOLOȘ DE PRAF DE STELE
Mi-am măturat gândul,
Am găsit sub el un cocoloș de praf de stele.
Mi-am uns cu el mâinile și mi-am cuprins chipul…
I-am năclăit aripile cu vâscoasa mea conștiință,
Aproape că i le rupsesem…
Deodată, un sunet spinteca cerul minții mele;
Curgeau cioburi deasupra mea,
Unse cu angoasa conștiinței,
Iar eu le prindeam în brațe ca pe un prunc.
Eram desculță,
Iar din inima tălpii
Îmi șiroiau amintirile.
Mă vedeam din nou copil alergând pe alei,
Acest cocoloș îmi era acum mamă și tată,
N-avea să mă mai părăsească niciodată,
Autoportret într-o oglindă spartă,
Așa simțeam acum eternitatea gândului
Ce mă lăsase prizonieră a timpului,
A vieții și a conștiinței deodată.
Viorile minții răsunau cu ecou…
“Tu nu știi ce-i iubirea”
Îmi șopteau vocile dinlăuntrul meu,
Mă sufocau colierele conștiinței,
Nu puteam să mă ridic
De focul ce-mi învăluia coapsele.
Și cocoloșul meu ardea în flăcări
Odată cu mine…
Zadarnic mi se frângeau aripile,
Zadarnic mă mințeam că eu nu știu să iubesc,
Căci conștiința n-o puteam mătura
Și nici trecutul șterge sau urma mea.
