Literatura de azi 
Adio (Mihai Eminescu)
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o…
De-aceea-n urma mea rămâi –
Adio!
***
La adio (Adrian Păunescu)
Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici n-o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.
Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.
De ce să-ţi spun la revedere?
N-aş mai avea nici un motiv
„Adio” drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine pân-la tine
Cuvântul însuşi va-ngheța
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.
Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.
Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci n-o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi, bietul cuplu pârjolit.
***
Adio (Iacob Negruzzi)
Adio frumoase bucle, adio amor fierbinte
Eu mă despart de tine
Cu sufletul zdrobit,
Cu mai puţin amor, dar cu mai multă minte
Un altul decât mine
Va fi mai fericit!
***
Partenza (Ion Minulescu)
Partenza!…
Mă cheamă tangenta
Vieţii multiple, trăită-n beţia
Şi-n visele roze şi verzi de haşiş…
Mă cheamă bizara, prelunga şi lenta
Minciună-a vieţii trăită-n decorul
Haotic al clipei când cu-ochii închişi
Aplauzi actorii,
Ucizi autorul,
Bisezi nebunia
Şi-n ultimul stadiu de metamorfoză,
Cu ultima doză
Începi agonia!…
Partenza!
Mă cheamă portretul
Femeii absente, cu ochii topiţi
În două elipse concave de smoală…
Mă cheamă parfumul ocult şi magnetul
Mulatrelor blonde cu dinţi poleiţi,
Cu unghii vopsite – albastre si roze –
Şi-n clipa supremă, cu gesturi şi poze
De convalescente sătule de boală!…
Partenza!…
Mă cheamă oceanul
Şi glasul sirenei ce-anunţă plecarea
Spre sudul fantastic al „Fetei morgane”,
Mă cheamă suprema-nfrăţire cu anul,
Cu luna, cu ziua, cu ora, cu clipa
Când gestul fatidic sfârşeşte risipa
Aromelor calde de ceai şi banane;
Când Yama ne şterge din Wansa prezenţa…
Mă cheamă-nserarea eternă –
Uitarea!…
Mă cheamă supremul adio!…
Partenza!…
***
A fluierat vaporul… (Jean Moreas)
A fluierat vaporul şi focul l-a-nteţit,
Brusc, ancora se-nalţă, împinsă ca de-o vrajă,
Talazul spune – „adio” vaporului grăbit
Când vine-ncet din larguri, ori pleacă de pe plajă.
Vor naşte trandafirii şi-apoi ca-n ţintirim
Vor putrezi-n grădină, sau poate în tot locul.
Adio! când ne naştem, adio! când murim,
Şi când, ca fericirea, se duce nenorocul.
(traducere de Ioan I. Ciorănescu)
***
Adio (Duiliu Zamfirescu)
Adio, dulcea mea durere
Ce-atât de mult m-ai chinuit.
Te las, că nu mai am putere
Să te urmez pân-la sfârşit.
Tu eşti sfioasă şi curată
Ca floarea albă de pe stânci,
Dar ai făptura vinovată,
Cu ochii negri şi adânci.
Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul
Nebun culegător de flori
Ce mă ridic încet cu-ncetul
Până la stâncile din nori.
Dar forma ta înşelătoare
Ia calea timpului apus,
Şi când ajung până la floare,
Ea se ridică tot mai sus.
***
Adio! La București (Mircea Cărtărescu)
un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe – feţe…
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi…
dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.
***
Fragment din „Grădinarul” (Rabindranath Tagore)
Ce zâmbet fără de încredere aleargă în ochii tăi când mă apropiu să-ţi spun adio! Şi dacă adeseori am făcut-o, desigur că ai gândit că mă vei revedea peste puţină vreme.
Aceeaşi părere avut-am şi eu în adevărul gândului meu, căci zilele primăverii se întorc an cu an, luna ne părăseşte pentru a ne găsi din nou şi florile copacilor îmbobocesc de cum începe an nou. Şi poate chiar că acel adio ce ţi-l spuneam nu era decât la revedere.
Păstrează-ţi o clipă această iluzie. Nu te grăbi s-o îndepărtezi. Când îţi spun că te părăsesc pentru o veşnicie, primeşte-mi vorba ca plină de adevăr şi lasă din ochii tăi să picure ploaia de lacrimi şi să întunece, pentru o clipă doar, adâncul ochilor tăi.
Şi apoi, când voi reveni, să surâzi cu toată răutatea cu care-i vrea.
***
Adio, adică rămâi (Adrian Păunescu)
Nu înseamnă da, iubire,
Când zic da, înseamnă nu,
Când zic tu, lovesc în mine,
Când zic eu, înseamnă tu.
Se-ntâmplă, în fiece clipă,
Mereu, întâmplarea dintâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.
Cuvintele toate-şi pierd sensul,
Spun tâmplă şi cred că-i călcâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.
Pe sobă sunt blocuri de gheaţă,
La Cercul Polar cresc lămâi,
Eu nici nu mai ştiu adevărul,
Adio, adică rămâi.
Iubindu-te, parcă-ţi port ură,
Reproşuri, când fac, te mângâi,
Spun viaţă şi tu auzi moarte,
Adio, adică rămâi.
(selecție realizată de Odilia Roșianu)
(sursa foto: jurnaldeoas.ro)
