A simți, a gândi, a regreta

Am știut ce este Holocaustul de când eram mai mic. Deși mintea mea de copil a înțeles că Holocaustul este o nebunie pe care a reușit să o conceapă un singur om, iar pe urmă să fie îmbrățișată și de alți oameni, nu am fost atât de afectat cum sunt acum, spre maturitate. Mai mult, cu cât mă maturizez mai mult, cu atât sunt mai șocat de modul în care s-au desfășurat acele masacre. Rațiunile care au dezlănțuit toate acele evenimente mă lasă câteva momente fără cuvinte, fiindcă sunt fără sens, inutile, exagerate…

Deseori îmi pun întrebarea: oare cu cât numărul victimelor Holocaustului este mai mare, cu atât le vom purta mai mult în gândurile noastre? Se pare că destul de des se întâmplă astfel. Dar această abordare nu este greșită? Eu sunt la fel de șocat și când vorbim de un colectiv mare de oameni (cum este Holocaustul ș.a.), dar și în cazul unui singur om sau a unui grup mai restrâns, mai ales dacă nu s-a făcut vinovat de ceva – în cazul terorismului mondial, omucidere etc.

(sursa foto: verticalonline.ro)

Mai cred că nici uciderea conștientă a unor oameni care s-au făcut vinovați de greșeli majore, tiranii chiar, nu ar trebui să fie scuzabilă, de pildă cazul Nicolae și Elena Ceaușescu – deși acel barbarism a fost produs de neînțelese și complicate forme de disperare la care a fost împins întregul popor român, de totalitatea excesivelor zile nefaste care le erau „servite” românilor. Dar dacă acest barbarism este o excrescență psihică înnăscută a anumitor oameni?

Cu prilejul Zilei Naționale de Comemorare a Holocaustului, dar nu numai, regret moartea fiecărui evreu, a fiecărui rrom, a fiecărui polonez, a fiecărui homosexual ș.a.m.d. Cred că 9 octombrie 1941, 21 ianuarie 1941, 29 iunie 1941, 16 mai 1944… sunt momente pe care nu trebuie să le uităm.

Profund îndurerat de aceste masacre… îmi îndrept gândul și inima spre cei care au suferit sau au plecat într-o altă lume.

(sursa foto cover: www.pressdemocrat.com)