Literatura de azi 
Încă din anii liceului, Ion Vinea (17 aprilie 1895 – 6 iulie 1964) publică împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu revista Simbol 1912, cu atitudine netă împotriva semănătorismului. De la început, Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. Dacă poeziile de ucenicie sunt într-adevăr simboliste, producțiile următoare au o nuanță mai tonică, autorul fiind refractar oricărei înregimentări.
Acesta și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine principala rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști. Contimporanul a mobilizat revolta iconoclastă a tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-academică și în modelele „frumosului” mistificator, încărcat de prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea scriitorilor români, printre care se pot menționa Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca și Ion Barbu, editorul Vinea a mai găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos și alții), întreținând o vastă corespondență cu membrii „comunității” avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.*
În imagine: (de la stânga) Tristan Tzara, M. H. Maxy, Ion Vinea şi Jacques G. Costin
Velut somnia
Ascult pământul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcere
printre avântul izvoarelor,
sub ţărmii fără paşi ai stelelor.
Ascult vântul, greierii, singurătatea
până-n de rouă porţile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nţeles lunecând şi de urmă.
Da faţă veşnic între loc şi oră,
martor – al cui ? între ceilalţi şi nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii ?
Sunetul, raza, zbuciumul şi visul
sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.
Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,
întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile şi amintirile, –
la creştetul lor fumegă cuvintele.
***
Declin
O tristeţă întârzie în mine
cum zăboveşte toamna pe câmp,
nici un sărut nu-mi trece prin suflet,
nici o zăpadă n-a descins pe pământ.
Cântecul trist, cântecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfinţit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
şi răspunde din umilinţa talăngilor.
E toata viaţa care doare aşa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunşi la cer,
între apele ce-şi urmează albia,
între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp
şi între frunzele care se dau în vânt.
***
Dor de mare
(imitaţie)
Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer
şi un veler înalt şi o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.
Şi timonul smucind şi al vântului cânt şi al candidei pânze cutremur
şi al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă şi tremur.
Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.
E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri ;
şi tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriţi prin genună,
cu stropi spulberaţi, cu spume spumând şi păsări ce ţipă-n furtună.
Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,
prin al vântului ca de cuţit tăiş, urmând pasărea, urmând delfinul.
Şi tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine
şi-un somn fără vis când e visul sfârşit şi-l ângână apele line.
Imagine de pe wikipedia
*sursa: wikipedia
