Andreea Neaună 
„Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se apropie de Anaïs Nin prin grație și frumusețe. O aristocrată. Dar și o scriitoare cu talent extraordinar. Ea aparține acum întregii lumi.” (Henry MILLER)
Să ai curaj să aparții întregii lumi, exact așa cum ești și să i te abandonezi complet, cu gânduri, cu trăiri, cu emoții, cu dureri, dorințe, visuri sau neîmpliniri este darul care li se oferă doar celor care știu să-l înmulțească.
Asta a făcut și Anaïs Nin (21 februarie 1903 – 14 ianuarie 1977). S-a dăruit tuturor celor care au apărut în viața ei, în diferite roluri, dar și lumii, total, prin scrierile sale.
Își vedea propriul jurnal ca pe „o oglindă; el spune povestea visătoarei care, cu multă vreme în urmă, îşi trăia viaţa aşa cum ar fi dat paginile unei cărţi” .
A început să-l considere un confident încă de la vârsta de 11 ani, debutând ca pentru sine cu scrisori către tatăl său, care abandonase familia. Figura masculină avea să o urmărească în fiecare clipă din viața ei, însă nu a făcut altceva decât să transforme un abandon în bucurie, în trăire plenară, alături de fiecare bărbat.
„Viața mea a fost o lungă tensiune, un efort și o luptă herculeană de a mă ridica, de a trece orice obstacol, de a crea, a perfecționa, a dezvolta – o ascensiune disperată și neliniștită pentru a șterge și a distruge îndoiala care mă bântuie în legătură cu propria mea valoare. Mereu țintind mai sus, acumulând iubiri pentru a compensa șocul și teroarea primei mele pierderi. Iubiri, cărți, creații, ascensiuni! Frenezie.”
Disciplina de a scrie zilnic, fără cenzură, i-a dăruit în timp ușurința de a transforma trăirile în cuvinte – emoții. În vibrație, zvâc, trăire.
La douăzeci de ani se căsătoreşte cu Hugo Guiler şi se mută la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiştilor, a avangardei şi psihanalizei, o lume boemă în care îşi trăieşte liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, consemnate în jurnal. Îşi câştigă existenţa lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator.
Într-o scrisoare către ea, Henry Miller spunea:
„Tot ce pot spune e că sunt nebun după tine. Am încercat să-ți scriu o scrisoare și n-am putut. Aștept cu nerăbdare să te văd. Ziua de marți e atât de departe! […] Mă chinuie să nu te văd decât pentru câteva ore și apoi să te cedez. Când te văd, tot ce am vrut să-ți spun dispare. Timpul e atât de prețios și cuvintele sunt de prisos. Dar tu mă faci fericit, pentru că pot vorbi cu tine. Ador inteligența ta, pregătirile tale ca pentru salt, picioarele tale ca o menghină, căldura dintre ele. Da, Anaïs, vreau să te demasc. Sunt prea galant cu tine. Vreau să te privesc îndelung și arzător, să-ți ridic rochia, să te dezmierd, să te studiez. Știi că nu prea m-am uitat la tine? Încă îmi inspiri sacralitate. Nu știu cum să-ți spun ce simt. Trăiesc într-o așteptare perpetuă. Vii și timpul alunecă în vis. Abia când pleci îți realizez pe deplin prezența. Și atunci e prea târziu. Mă paralizezi.”
Anaïs nu a făcut toată viață decât să exerseze feminitatea. În cele mai diverse moduri și forme. Acceptate de societate sau nu. Validate sau condamnate. A practicat descoperirea de sine prin toți cei pe care i-a întâlnit.
Și cred că, dacă toate femeile ar face la fel, lumea ar fi plină de culoare.
Femeilor, puneţi-vă o mască, masca de feminitate primordială, de Femeie la modul absolut, trăiţi-i senzualitatea pe scoarţă de jurnal, pe cord de amor, pe trup fierbinte, vă veţi descoperi voi înşivă, fantasmele voastre, dragostea care musteşte în voi pentru viaţă, faţă de voi înşivă, vă veţi lăsa purtate de eul vostru eliberat undeva spre ţara interzisă descoperind că adevărata voastră vocaţie este aceea de a vă cunoaşte. „Cognosce te ipsum” va deveni un fel de cheie care deschide porţile templului spre orgasmul interior (intelectual, sexual şi sufletesc).
