Literatura de azi
La mulți și buni ani! pentru Denisa Comănescu
Literatura de azi
Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Denisa Comănescu şi-a făcut un nume în literatură încă din studenţie, publicând versuri în „România literară” (1975) şi în alte reviste literare. A obţinut Premiul pentru poezie al revistei Luceafărul în 1978. A debutat editorial, cu volumul Izgonirea din Paradis (Editura Cartea Românească, 1979), volum pentru care a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. La numai douăzeci şi ceva de ani cunoştea orientările de ultimă oră din poezia engleză şi americană şi se situa cu dezinvoltură într-un raport de emulaţie cu poeţii români la modă. A continuat să scrie versuri – după cum atestă publicarea volumelor Cuţitul de argint (Editura Eminescu, 1983), Barca pe valuri (Editura Cartea Românească, 1987), Urma de foc (Editura Axa, Colecţia Poeţi optzecişti, 1999), pentru care a primit Premiul Salonului de carte şi al Festivalului de Poezie de la Oradea în 1999 – şi Acum biografia de-atunci (Editura Eminescu, 2000).
Foto: Radu Sandovici
După terminarea facultăţii a ales cariera de editor. A fost, pe rând, redactor-şef şi director editorial la editurile Univers și Polirom, construind mai multe colecţii de literatură străină cunoscute, iar din august 2007 deţine funcţia de director general al editurii Humanitas Fiction. În mai 2006 a lansat prima colecţie de carte personalizată, „Raftul Denisei”, dedicată ficţiunii străine.
A fost Secretar al Centrului Român PEN în perioada 1990-2004. Este membră a Uniunii Scriitorilor din 1986, membră a board-ului Fundaţiei Culturale Irlandezo-Română din 2002. În 2006 a fost aleasă membră în Parlamentul Cultural European.
Poeziile sale au fost publicate în antologii în peste 15 ţări.*
***
Am scris rar, după 2000. Poate e şi o justificare personală, faţă de mine. Însă, în momentul în care trebuie să citesc zeci şi sute de cărţi pentru a alege, spaţiul meu mental este ocupat de această lume. Cuvintele mele s-au retras undeva. Din când în când, am tangenţă cu lumea poeziei mele şi o readuc în minte. Atunci, pot să scriu. Dar, în cea mai mare parte a timpului, lumea aceasta este absentă. (Denisa Comănescu într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, 2014)
Obsesia biografiei
Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
„Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete –
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
(„E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ”)
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
„O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!”
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita…
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc…)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
„Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
aidoma unei mări moarte
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aurit.
*sursa informațiilor: humanitas.ro
