Odilia Roşianu
Pe 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a hotărât ca Țara Românească să aibă același domnitor ca și Moldova – Alexandru Ioan Cuza. Era un prim pas către unirea celor două principate și formarea României (ceva mai mici, deocamdată). Nu a fost ușor, oamenii politici ai acelor vremi s-au străduit să doboare piedicile politice și militare ridicate de imperiile vecine, punându-le, practic, în fața unui fapt împlinit.
În anii următori, această unire cvasi-simbolică s-a transformat într-un fapt real, într-o țară care avea instituții comune și care a trebuit să fie recunoscută de restul țarilor europene.
Drumul a fost lung. Chiar dacă imperiile vecine Principatelor acceptaseră noile alegeri și îi susțineau pe unioniști, Turcia şi Austria amânau retragerea trupelor lor din Principate. În plus, oamenii lor încercaseră prin orice mijloace să influențeze adunările consultative ale românilor. Frumos este că boierimea, în ciuda tuturor slăbiciunilor ei, a rezistat presiunilor și nu a respectat regulile care presupuneau doi domni pământeni, două guverne, două adunări legislative.
Deși își doreau un principe străin, dintr-o dinastie europeană, au făcut un compromis, cu gândul că alegerea unui domn pământean va fi doar ceva provizoriu, până când își vor putea atinge scopul final.
Cursa a început în Moldova. Candidați erau mulți, vreo 38. Dar alesul a fost un colonel care nu se gândea la această funcție. De fapt, era la teatru în seara de 5 ianuarie și nici nu-și depusese candidatura. A doua zi, de-abia, a aflat că Domnul Moldovei poartă numele lui. Cuza a fost ales pentru că nu supăra pe nimeni. A fost acceptat de toţi pentru că nu fusese un concurent în această poveste. Din cauza neputinţei de a alege pe vreunul din cei care voiau să fie domn. (Dan Berindei)
Cuza era o soluţie cvasi-republicană. Grupuri foarte puternice, foarte bogate, şi ideea cu Cuza sparge ideea dinastică naţională”, spune istoricul Petre Guran.
Alegerea lui Cuza la Iași părea un semnal dat celor de la București. Nici aici nu exista un consens asupra unui candidat comun. Iar mulțimea, în acest timp, protesta și voia Unirea.
Hotelul „Concordia” (nume predestinat?), din str. Smârdan nr.39, a fost scena pe care s-a jucat un act important ce avea să preceadă transformări majore. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie membrii partidei naţionale și-au dat seama că alegerea domnului Moldovei pe tronul Ţării Româneşti este singura soluţie posibilă pentru Unire. Iar pe 24 ianuarie 1859, când li s-a prezentat această idee, conservatorii au renunțat și ei la propriile candidaturi, votându-l în unanimitate pe același colonel Cuza.
(sursa foto: stiritvr.ro)
Figura lui Alexandru Ioan Cuza a fost, desigur, supradimensionată în timpul comunismului, mai ales pentru a diminua rolul regelui Carol I. Totuși, meritele lui din scurta domnie există.
Este incontestabil faptul că, după 1989, Alexandru Ioan Cuza a rămas printre cele mai populare figuri istorice. În 1999, un sondaj INSOMAR îl plasa pe primul loc în topul domnitorilor români, iar altul, realizat de INSCOP în 2012, îl așeza pe locul al 4-lea printre toate personalitățile noastre istorice.
Și acest lucru nu e întâmplător. Lovitura de teatru din 24 ianuarie 1859, prin semnificația și greutatea avute ulterior în istoria devenirii României, a transformat într-un simbol de netăgăduit numele lui Alexandru Ioan Cuza. Iar folosirea sintagmei „Mica Unire” poate fi socotită nu numai incorectă, ci chiar jignitoare, având în vedere că prin acea unire s-a format România, iar la 1 decembrie 1918 s-a produs doar alipirea unor teritorii la o țară deja existentă și recunoscută.
Imagine cover: certitudinea.ro
