(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt31050594/mediaviewer/rm1592569346/)

Timur Bekmambetov s-a născut în 1961 în Kazahstanul sovietic. După un început de studii tehnice la Moscova, a fost exilat la Tașkent, în Uzbekistan, unde a făcut studii de teatru și cinema. La începutul perioadei de liberalizare s-a întors la Moscova, unde a început să facă filme în paralel cu întemeierea unei firme de publicitate cinematografică de succes. Unele dintre filme priveau critic aspecte ale istoriei recente a URSS și Rusiei, dar faima internațională și-a câștigat-o cu cele două filme fantastice bazate pe romanele lui Serghei Lukianenko, distribuite în România cu titlurile ‘Veghea de noapte’ și ‘Rondul de zi’. Succesul acestora i-a deschis calea spre Hollywood, unde se desfășoară din 2008 cea mai mare parte a activității sale. În 2022, Timur Bekmambetov a condamnat invazia Ucrainei și și-a lichidat toate afacerile din Rusia.

Acțiunea filmului ‘Mercy’ se petrece la Los Angeles în anul 2029. Răspunzând valurilor de violențe sociale și politice și nivelului crescut al criminalității, autoritățile au decis să introducă un regim juridic draconic. Crimele sunt judecate de sistemul de tribunale ‘Mercy’. Traducerea ar fi ‘îndurare’ sau ‘clemență’ – dar numai despre asta nu este vorba. Orice cetățean care este suspectat de o crimă și a  cărui vinovăție este evaluată de algoritmii IA ca având o probabilitate de peste 80% este arestat, țintuit într-un scaun și judecat. Dacă procentajul vinovăției evaluate este de peste 92%, el va fi condamnat. Acuzatul are la dispoziție 90 de minute în care poate demonstra că sistemul greșește. În acest timp are acces la toate datele rezultate din supravegherea permanentă a vieților tuturor cetățenilor, inclusiv a sa. Spre deosebire însă de principiile sistemului juridic din țările democratice, prezumpția este de vinovăție, și acuzatul este cel care trebuie să demonstreze că este nevinovat, sau măcar să scadă probabilitatea vinovăției sub limitele condamnării. Daca eșuează, la finalul celor 90 de minute, verdictul va fi automat și executarea va fi imediată.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt31050594/mediaviewer/rm2934746626/)

‘Mercy’ este un film de acțiune. Eroul principal este detectivul Chris Raven (interpretat de actorul Chris Patt), de profesie polițist, care este un adept și entuziast executant al sistemului tribunalelor ‘Mercy’ până în ziua când se trezește țintuit pe scaun și acuzat de uciderea soției sale. În fața sa se află imaginea virtuală a judecătoarei Maddox (interpretată de actrița suedeză Rebecca Fergusson), care în fapt este doar o interfață grafică (stil chatbox cu video) a entității IA. Toate indiciile par a-i indica vinovăția. El însuși nu-și amintește nimic, deoarece aflat într-o criză personală revenise la băutură și, în plus, fiica sa adolescentă, traumatizată de moartea violentă a mamei, este manevrată împotriva lui de părinții soției ucise. Se declanșează o cursă contra cronometru, desfășurată în timp real, cu timerul celor 90 de minute alocate procesului ‘Mercy’ prezent mai tot timpul pe ecran.  Timur Bekmambetov este un pionier al curentului ‘screenlife’, o reflectare a migrării vieții oamenilor (sau măcar a multora dintre noi) către lumea digitală a gadgeturilor mobile. Într-un film ‘screenlife’, spectatorii văd acțiunea desfășurându-se din perspectiva computerelor, tabletelor sau smartphone-urilor folosite de personaje. Se poate spune că în ‘Mercy’ avem de-a face cu extrapolarea distopică a acestui procedeu. Ceea ce vede acuzatul în proces este în întregime produsul sistemelor computerizate. Ele îi vor decide soarta. Dialogul dintre judecătoare și acuzatul țintuit în scaun mi s-a părut fascinant. Chris Patt este un actor de acțiune, și a fi restrâns în mișcări și obligat să caute adevărul și dreptatea cu alte mijloace decât cele fizice este pentru el o provocare bine asumată.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt31050594/mediaviewer/rm2867637762/)

Mi-a plăcut filmul lui Bekmambetov, dar comparația dintre ‘Mercy’ și ‘Minority Report’ este inegală. Este cea dintre un film bun și o capodoperă. Punctele de plecare sunt similare – un ofițer al legii cu un trecut problematic devine victimă a algoritmilor justiției bazate pe IA. Dacă nu reușește să-și demonstreze nevinovăția în timpul scurt și limitat aflat la dispoziție, va fi lichidat tocmai de sistemul pe care-l susține și din care face parte. De aici apar însă deosebirile. În ‘Minority Report’ este vorba despre prevenirea crimelor înainte ca ele să fie comise, în ‘Mercy’ despre pedepsirea lor. Filmul lui Spielberg pune o întrebare filosofică mai profundă, legată de echilibrul dintre liberul arbitru și predeterminism. A cunoaște viitorul ne permite să-l schimbăm? ‘Mercy’ vizează anxietățile contemporane ale erei inteligenței artificiale, examinând ce s-ar putea întâmpla dacă lumea ar preda în întregime datele de supraveghere și judecata legală unor algoritmi informatici lipsiți de sentimente. Eroul principal din ‘Minority Report’, Anderton se bazează pe un element uman („raportul minoritar” sau o viziune dizidentă a utilizării judecaților preventive) pentru a găsi o breșă în sistem. Chris Raven, eroul din ‘Mercy’, primește acces nelimitat la arhivele de supraveghere ale Inteligenței Artificiale, transformându-se practic într-un supra-detectiv care trebuie să-și sacrifice intimitatea și libertatea proprie pentru informații care să poată convinge mașinăria de eroare. Sunt diferențe de limbaj cinematografic și de putere de evocare vizuală. Deși realizat în 2002, ‘Minority Report’ se bucură de o expresivitate care o depășește pe cea a limbajului sec al școlii ‘screenlife’, și-l are în plus, ca actor în rolul principal, pe Tom Cruise.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0181689/mediaviewer/rm1460867840/)

În schimb, ‘Mercy’ mi se pare foarte actual ca avertisment. Lumea în care ne aflăm este, în din ce în ce mai mare măsură, o lume bipolară, în care două mari superputeri concurează în diferite domenii printre care tehnologiile avansate. China este una dintre acestea, și nu este o democrație. Progresele făcute de China în robotică și IA sunt spectaculoase și în multe ramuri republica, încă condusă de un partid comunist unic, este lider. A produs, în anul 2024, 300 de mii de roboți, aproape jumătate din producția mondială. O parte dintre roboții produși de China sunt dotați cu sisteme IA și 10 mii dintre ei vor fi folosiți până la sfârșitul anului 2026 de organizații guvernamentale. Senzorii care furnizează informații sistemului sunt prezenți peste tot. China integrează profund inteligența artificială în întregul proces judiciar. Sute de milioane de camere video cu funcții de recunoaștere facială, analiză a mersului și urmărire automată sunt folosite pentru a monitoriza cetățenii, vizând în special regiunile minoritare precum Xinjiang. Algoritmii semnalează comportamentele considerate anormale din punct de vedere politic sau social, încercând în mod activ să prevină protestele sau mișcările dizidente. Judecătorii și procurorii folosesc modele lingvistice mari și instrumente de învățare profundă (cum ar fi „recomandările de cazuri similare”) pentru a genera documente juridice, a verifica consecvența probelor și a sugera verdicte. Deoarece instrumentele judiciare cu inteligență artificială sunt proiectate de stat pentru a se alinia standardelor oficiale ale urmăririi penale, acestea contribuie la ratele de condamnare excepțional de ridicate ale Chinei. Dar chiar și în aceste tribunale, numite uneori ‘tribunale inteligente’, judecătorii sunt încă, cel puțin până în acest moment, funcționari umani. Partidul Comunist nu dorește, probabil, să slăbească controlul politic direct asupra tribunalelor.

(sursa imaginii: www.inspiritai.com/blogs/ai-student-blog/ai-in-criminal-justice-how-it-can-become-biased)

Imixiunea IA în sistemele juridice și de apărare a legilor nu este însă o caracteristică doar a sistemelor autoritare. Camere video pentru urmărire, supraveghere și identificare legate la sisteme IA există în toate marile orașe ale lumii, în aeroporturi, în mall-uri, pe străzi mai mari sau mai mici, la intersecții, lângă sau în locuințe. Ele au ca scop paza, prevenirea infracțiunilor, lupta împotriva crimelor și a terorismului. Fapt este că o cantitate uriașă de date particulare este accesibilă acestor sisteme. Tribunalele, judecătorii, procurorii și avocații din sisteme judiciare ale democrațiilor folosesc și ei din ce în ce mai mult digitalizarea și sistemele IA. Scopul principal este eficiența. Instanțele și agențiile guvernamentale utilizează transcrierea vorbirii în text, traducerea automată a documentelor și software de gestionare a cazurilor pentru a reduce restanțele – o tară comună tribunalelor din multe țări. Poliția folosește instrumente de IA pentru a scana criminalistica digitală, a îmbunătăți imaginile neclare, a analiza datele telefoanelor mobile și a detecta tiparele criminalității. O parte dintre acestea sunt acceptate ca probe la tribunal. Unele jurisdicții utilizează scoruri algoritmice de risc de recidivă în evaluarea riscurilor eliberărilor pe cauțiune și stabilirea sumelor cauțiunilor, deși aceste metode sunt puternic contestate din cauza prejudecăților istorice rasiale și socioeconomice. Nu doar tribunalele, ci și cetățenii încep să folosească unelte IA în proporții din ce în ce mai serioase. În Anglia se vorbește despre o adevărată ‘inundație a agenților’, adică despre folosirea agenților IA pentru a redacta obiecții, apeluri, cereri de drepturi cu justificări solide și corect argumentate, bazate pe date accesibile public. Creșterea cantitativă anuală a numărului acestor acte în sistem este evaluata la 25%, dar este vorba și despre o creștere calitativă. Vor sufoca ele sistemul juridic?

Deocamdată, dreptul de a judeca și de a fi judecat este încă rezervat oamenilor. Sistemele IA nu sunt capabile de empatie sau emoție. Ele nu pot privi în față o persoană, nu pot înțelege și evalua durerea, regretul sau disperarea. Le lipsește raționamentul juridic, căci asocierea statisticilor cu datele nu înseamnă înțelegerea sensului mai profund al legii. De asemenea, le lipsește discreția judiciară, adică intuiția și autoritatea de a lua hotărâri corecte în situații noi, care nu există în arhivele judiciare. Cel mai important, instanțele au nevoie de o ființă umană care să-și asume răspunderea. Organizații precum UNESCO subliniază faptul că Inteligența Artificială ar trebui să acționeze doar ca un instrument de sprijin pentru sistemul judiciar.

Deocamdată!

Post-ul Justiția Artificială? apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.meisterdrucke.ie/fine-art-prints/F%C3%A9lix-Parra/1102136/Galileo-Galilei-explaining-his-theories-at-Padua-University.html)

Istoria relațiilor dintre Vatican și știință este complexă și plină de contradicții. Pe de-o parte, încă din Evul Mediu, bisericile catolice au fost centre de cunoaștere și de păstrare a comorilor intelectuale pe care omenirea le-a moștenit din Antichitate. Papalitatea și oamenii bisericii au patronat înființarea primelor universități europene. Mulți dintre savanții Evului Mediu și ai Renașterii (inclusiv Nicolaus Copernicus, pe urmele căruia am călătorit recent în Polonia, care-i păstrează și cinstește memoria) au fost slujitori ai bisericii, sau cel puțin oameni profund credincioși. Pe de altă parte, atunci când unii dintre înalții demnitari ai bisericii au considerat descoperirile sau invențiile savanților ca fiind în contradicție cu interpretările literale ale Bibliei, intervenția bisericii a fost brutală. Giordano Bruno a fost judecat, condamnat și executat în anul 1600 pentru teoriile sale care extindeau descoperirile lui Copernicus în planul teologiei mistice, iar Galileo Galilei a fost obligat să-și renege scrierile care descriau sistemul astronomic heliocentric, fiind condamnat la arest la domiciliu în anul 1633. Toate acestea se întâmplau în paralel cu corecția gregoriană a calendarului adoptată în 1582 sau cu contribuțiile semnificative ale ordinului iezuiților în ramuri ale științei precum seismologia, optica sau matematica. Penultimul papă care a purtat numele de Leon (al XIII-lea) și-a exprimat opiniile în legătură cu revoluția industrială din secolul al XIX-lea în enciclica ‘Rerum novarum’, publicata în 1891, într-o manieră pe care actualul papa Leon (al XIV-lea) pare să-l considere ca precedent. Observatorul Vaticanului a fost înființat în același an 1891, iar Academia Pontificală de Științe, în anul 1936. Aceste instituții oferă Vaticanului și celor care sunt în fruntea bisericii o consiliere științifică care se dorește a fi independentă. Ca rezultat, teoria cosmologică a Big Bang-ului a fost declarată ‘compatibilă’ cu Creația din Biblie și biserica și-a exprimat scuzele față de verdictul procesului lui Galileo Galilei, cu aproape 400 de ani mai târziu, în anul 1992. Atunci când este vorba însă despre dogmă, atitudinea bisericii catolice continuă să fie ambiguă sau chiar conservatoare. Procesul și execuția lui Giordano Bruno sunt motive de ‘regret’, dar teoriile sale continuau – chiar și în anul 2000 – să fie considerate ‘contrare doctrinei catolice’. Oricând este vorba despre biologia reproductivă, abordarea catolică este rigidă și se opune oricărei forme de control sau decizie din partea femeilor. Aceeași balansare nesigură și uneori contradictorie între o adaptare pragmatică la progresele științei și tehnologiei și aderarea fără compromisuri la litera dogmelor catolice poate fi observată și în recenta enciclică publicată de papa Leon al XIV-lea, pe 25 mai 2026.

(sursa imaginii: www.ctsbooks.org/product/magnifica-humanitas/)

Organizată în cinci capitole și cuprinzând aproximativ 42 de mii de cuvinte, ‘Magnifica humanitas’ este una dintre cele mai voluminoase enciclice publicate în ultimul secol, aproximativ de trei ori mai mare decât media celor care au precedat-o. Mesajul principal al enciclicei este că demnitatea umană trebuie să fie ‘protejată’ în era digitală, tehnologia și algoritmii trebuie să se afle în slujba omenirii și societatea trebuie să acorde prioritate binelui comun, respingând sistemele care tratează oamenii ca unelte sau comodități. Aceste principii nobile pornesc de la o categorisire maniheistă în care lumea globală este asociată cu Turnul lui Babel – reprezentând tehnologia folosită pentru profit și control algoritmic, care duce în cele din urmă la diviziune și dezumanizare – care este opus idilicului Oraș al lui Dumnezeu, care reprezintă responsabilitatea colectivă în care progresul, inclusiv Inteligența Artificială, promovează dreptatea, solidaritatea și „civilizația iubirii”. Este uimitor și trist să constatăm că un document cu un asemenea nivel de influență face confuzia trivială între unelte (fie ele cele mai perfecționate) și cei care le creează, le implementează și le folosesc. Nu tehnologia este Turnul lui Babel, ea reprezintă cel mult mortarul și cărămizile din care este construit turnul.

(sursa imaginii: www.rvasia.org/feature-story/pope-leo-takes-ai)

Papa Leon al XIV-lea pledează pentru „dezarmarea Inteligenței Artificiale”. Pe lângă imposibilitatea aplicării în realitate a acestei metafore vagi (dar periculoase), intrigă asocierea IA cu două tendințe tehno-filosofice pe care le-am discutat pe larg în articole precedente ale rubricii noastre: transhumanismul și posthumanismul. Primul este descris ca „perfecționarea ființelor omenești prin tehnologii” cum ar fi ingineria corpului omenesc, aparate și algoritmi, iar cel de-al doilea ca „hibridizarea ființelor omenești, a mașinilor și a mediului care le înconjoară”. În formele sale extreme, consideră enciclica, posthumanismul poate ajunge la un punct în care omenirea s-ar depăși pe ea însăși și ar intra într-un nou stadiu de evoluție. Asocierea cu IA permite introducerea în acest punct a angoasei Singularității, adică a momentului în care entitățile IA vor depăși (sau poate deja au depășit) capacitățile inteligenței omenești și și-au câștigat un grad de independență suficient pentru a intra în competiție cu acestea. Transhumanismul și posthumanismul sunt respinse de papa Leon al XIV-lea datorită faptului că ele susțin „optimizarea speciei umane”. Aceasta amintește – susține papa – teoriile eugenice susținute de fasciști și naziști în prima jumătate a secolului XX, justificând o selecție pe criterii de optimizare a speciei. Desigur, o astfel de interpretare nu poate decât să fie susținută. Imperfecțiunile fac parte din firea și caracterul oamenilor. Remediile furnizate de tehnologii – inclusiv IA, dar și biotehnologia sau genetica – nu trebuie însă nici ignorate și nici reprimate, căci ele pot duce la îmbunătățirea vieții oamenilor priviți ca entități individuale.

(sursa imaginii: www.rvasia.org/feature-story/pope-leo-takes-ai)

Sunt, desigur, multe aspecte în care enciclica reușește să analizeze corect realități contemporane și să propună soluții care merită să fie luate în considerare. Necesitatea reglementarii scopurilor entităților IA, respingerea oricărei justificări a războaielor ca mijloc de soluționare a contradicțiilor, interzicerea delegării deciziilor unor acțiuni letale către algoritmi fără control uman direct și chiar și respingerea concentrării puterii de decizie în mâinile câtorva oameni sau a câtorva corporații conduse de aceștia sunt enunțuri cu care nu poți să nu fii de acord. Realitatea nu se aliniază însă totdeauna cu principiile. Printre cei prezenți și vorbitori la lansarea oficială a enciclicei la Vatican s-a aflat și Chris Olah, cercetătorul canadian al auto-învățării și co-fondatorul firmei Anthropic, cea mai dinamică și mai proeminentă firmă din domeniul IA, care a fost subiectul multor titluri – unele senzaționale – în prima jumătate a anului 2026. Alături de OpenAI, firma Anthropic pregătește una dintre cele mai spectaculoase oferte la bursă din a doua jumătate a anului 2026. Cele două corporații se alătură lui SpaceX a lui Elon Musk, care deja a fost lansată la bursă cu o lună în urmă. Fiecare dintre ele speră să obțină fonduri estimate la 60 de miliarde de dolari. În total, cele trei lansări ar putea adaugă patru mii de miliarde de dolari burselor, în câteva luni. Deja unii analiști își exprimă temerile că buzunarele investitorilor s-ar putea să nu fie destul de adânci pentru a absorbi cu ușurință noile investiții. Cei mai pesimiști dintre ei fac analogii cu crahurile din 1929 sau – mergând mai în urmă în istorie – cel din 1873, când expansiunea economică produsă de o singură tehnologie (în acel caz, căile ferate) a produs o criză financiară care a rezultat într-o stagnare de un sfert de secol și a creat premisele marilor conflicte ale secolului XX. Ceea ce este sigur este că o parte dintre fondurile investite în alte domenii economice vor fi redistribuite spre IA. Situația pare periculoasă. În plus, acțiunile lui SpaceX, după un entuziasm inițial, au început să scadă și au ajuns – la data când scriu acest articol – sub prețul de la lansare. Investitorii vor deveni prudenți.

(sursa imaginii: https://sarasmusings.wordpress.com/2023/01/27/where-do-we-go-from-here/)

Revenind la Papa Leon al XIV-lea, cred că merită apreciat faptul că prima sa enciclică se ocupă de tehnologie. Multe dintre opiniile exprimate sunt discutabile, dar Vaticanul pare deschis dialogului, și asta este bine. S-ar putea chiar ca înalții prelați să fie și utilizatori ai tehnologiei. Un analist specializat în detectarea textelor scrise cu asistență IA a evaluat, folosind programul Pangram, că 11% din textul primelor 20 de paragrafe din enciclica ‘Magnifica humanitas’ sunt suspecte de a fi fost scrise de sau cu ajutorul lui Claude, asistentul IA creat de Anthropic. Să-l cităm pe Cremes, personajul din piesa de teatru a lui Terențiu: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto”. „Om sunt, nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”. Nici măcar utilizarea asistenților IA.

Post-ul Papa Leon și Inteligența Artificială apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: https://samueli.ucla.edu/ucla-engineering-alumnus-and-internet-pioneer-vint-cerf-featured-in-wall-street-journal/)

Când eu am ajuns să activez în lumea Internetului, pe la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, Vint Cerf era deja o celebritate. Silueta sa era de altfel ușor de reperat pe culoarele organizației Internet Engineering Task Force (IETF), acolo unde erau atunci, și sunt dezbătute până la consens și astăzi, iar apoi sunt publicate, recomandările tehnice care fac posibilă funcționarea rețelei de comunicații globale. Printre sutele sau miile de participanți în jeans și T-shirts (fiecare ediție a congreselor IETF are un T-shirt al său, am și eu o colecție de câteva zeci), Vint și încă un coleg de-al nostru suedez erau singurii care întotdeauna erau îmbrăcați la trei ace – în costum, vestă, cămașă, cravată. Când este întrebat în interviuri despre costumație, răspunde jumătate în glumă că detestă uniformele și că acesta este modul său de a se revolta contra convențiilor vestimentare. Desigur, în conferințele internaționale cu factori politici, atunci când vorbește la ocazii festive sau când se întâlnește cu șefii de guverne sau alți mai-mari ai lumii, acest cod de îmbrăcăminte este obligatoriu. Și pentru el este și natural. Eleganța și rigurozitatea vestimentației sunt o reflectare a caracterului și personalității sale.

Faima și autoritatea sa profesională se construise cu două decenii înainte ca eu să fi avut ocazia să-l întâlnesc. Vinton Cerf s-a născut pe 23 iunie 1943 la New Haven, în statul american Connecticut. În 1965, Cerf a obținut o licență în matematică la Universitatea Stanford din California. A lucrat apoi la IBM ca inginer de sistem înainte de a urma cursurile secției din Los Angeles a Universității din California (UCLA), unde a obținut o diplomă de master și apoi un doctorat în informatică în 1970 și, respectiv, 1972. S-a întors la Stanford ca cercetător, alăturându-se facultății de informatică și inginerie electrică. În timp ce era la UCLA, Cerf a lucrat sub conducerea colegului său Steve Crocker în laboratorul lui Leonard Kleinrock la proiectul care a creat protocolului de comunicație (Network Control Program – NCP) pentru ARPANET (Advanced Research Projects Agency Network – rețeaua programului DARPA) prima rețea de calculatoare bazată pe comutarea pachetelor, o tehnologie netestată până atunci. Spre deosebire de comunicațiile telefonice obișnuite, în care un circuit specific trebuie dedicat transmisiei, comutarea pachetelor împarte un mesaj în „pachete” care călătoresc independent, posibil pe mai multe circuite diferite. UCLA a fost unul dintre cele patru noduri originale ale rețelei ARPANET. Cerf a lucrat, de asemenea, la software-ul care măsura și testa performanțele rețelei ARPANET – precursor al software-ului de monitorizare și comandă al Internetului. În timp ce lucra la acest proiect Cerf l-a întâlnit pe Robert Kahn, inginer electrotehnist, care pe atunci era cercetător la firma Bolt Beranek & Newman. Relația profesională a lui Cerf cu Kahn a fost printre cele mai importante din cariera sa, dar și pentru istoria Internetului. Colaborarea lor a generat articolul publicat în primăvara anului 1974, în care sunt descrise principiile a ceea ce ei au numit Internetul ARPA, din care, după doi ani, împreună cu alți colegi colaboratori sponsorizați de DARPA, avea să ia naștere TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol). Noua metodă separă informația de control de circuit și aplică principiul separării straturilor, care avea să facă posibil transportul pachetelor de informație pe orice medie fizică și de la, și spre orice tip de terminal. Internetul de astăzi, cu miliardele sale de dispozitive interconectate din orice punct de pe suprafața planetei sau chiar și din afara ei se bazează pe aceleași principii.

(sursa imaginii: www.universityarchives.com/auction-lot/father-of-the-internet-vint-cerf-signed-photo_84249f4810)

Etapele care au urmat în cariera lui Vint Cerf au fost dedicate cauzei introducerii tehnologiei interconectivității universale în aplicații civile și comerciale, accesibile tuturor. În 1982, el a părăsit DARPA pentru a deveni vicepreședinte al firmei MCI Communications Corporation ( care avea să devină WorldCom, Inc., în 1998). În timp ce lucra la MCI, a condus efortul de a dezvolta și implementa MCI Mail, primul serviciu comercial de e-mail conectat la Internet. Pe lângă activitatea corporatistă, Cerf și alti câțiva dintre colegii săi au înființat organizațiile de standardizare și administrare a Internetului. În 1986, el a devenit vicepreședinte la Corporation for National Research Initiatives (CNRI), o corporație non-profit situată în Reston, Virginia, pe care Kahn, în calitate de președinte, o înființase pentru a dezvolta tehnologii informaționale bazate pe rețea pentru binele public. CNRI a patronat activitatea tehnică a inginerilor de la IETF în primul deceniu de existență al acesteia. Cerf a fost, de asemenea, președinte fondator (între 1992 și 1995) al Societății Internetului (Internet Society). În 1994, el s-a întors la MCI ca vicepreședinte senior, iar din 2000 până în 2007 a fost președinte al organizației Internet Corporation for Assigned Names and Numbers (ICANN), grupul care supraveghează creșterea și extinderea Internetului. În 2005, a părăsit MCI pentru a deveni vicepreședinte și „Evanghelist Șef pentru Internet” la Google Inc. De aici și-a anunțat retragerea cu câteva săptămâni în urmă, la vârsta de 83 de ani.

(sursa imaginii: www.thedigitalspeaker.com/ai-unlock-intelligent-internet-of-things/)

A-l asculta pe Vint Cerf povestind despre începuturile Internetului este o experiență unică. Nu doar că este vorba despre mărturia unui participant activ și contribuitor principal, dar fiecare dintre experiențele și detaliile pe care le împărtășește sunt însoțite de comentarii și observații care leagă originile și trecutul de prezent și viitor. Este foarte interesantă paralela pe care Cerf o face în aparițiile sale publice din ultimii ani între stadiul de dezvoltare de astăzi al Inteligentei Artificiale (IA) și cel în care se afla tehnologia Internetului cu 40 de ani în urma. Există, desigur, o diferență esențială, pe care Vint Cerf nu o ascunde sau nu o ocolește: spre deosebire de tehnologia IP de acum 40 de ani, aplicațiile IA au în spate astăzi corporații și investitori cu o putere financiară colosală, ca și o faimă în rândul publicului larg, care precede în mare măsură aplicațiile concrete. În timp ce modelul care a făcut posibil Internetul era decentralizat, concentrarea de putere IA de astăzi pare foarte centralizată. Apariția agenților IA poate schimba aceasta paradigmă, în opinia lui Cerf. Aceștia sunt în fapt sisteme software care pot acționa autonom și în coordonare cu alte programe, ceea ce va împinge companiile de tehnologie înapoi către protocoale standardizate. În paralel, el își alătură vocea celor care avertizează în legătură cu pericolele accesului nesupravegheat al agenților autonomi – cum ar fi modelele lingvistice mari – la sisteme din lumea reală fără o responsabilitate adecvată. Standardizarea, deci, nu doar ar răspunde unei necesitați – interoperabilitatea –, ci ar fi și un act de responsabilitate.

„Ascultă-ți bătrânii” este o zicală pe care o prețuiesc. În lumea Internetului, aceștia sunt numiți „bărbile cenușii”, deși unii dintre ei au de mult bărbi albe, iar altele sau alții nu au barbă deloc. Vinton Cerf (care de mulți ani chiar are o barbă albă) este unul dintre cei care au contribuit direct și esențial la nașterea Internetului, care au ghidat vreme de decenii dezvoltarea acestuia și de la care am avut de învățat multe generații de ingineri și de utilizatori. Sunt convins că prezența, prestigiul și influența sa nu vor înceta să fie alături de noi în anii care urmează.

Post-ul Părintele Internetului iese la pensie apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.andersondesigngroupstore.com/a/collections/Literary-Classics/from-the-earth-to-the-moon-ules-verne)

Printre romanele sale cele mai cunoscute și mai populare se află De la Pământ la Lună: traseu direct în 97 de ore și 20 de minute, publicat în 1865. Se poate spune că una dintre sursele de inspirație ale lui Jules Verne a fost Războiul Civil American, căci vehiculul folosit de exploratorii spațiului în carte este conceput de ‘Baltimore Gun Club,’ o societate de pasionați de arme care, după conflict,  își folosesc experiența și cunoștințele pentru a construi un tun spațial enorm numit Columbiad și a lansa spre Lună un echipaj de trei persoane (doi experți în tehnologie și un poet). Este o interacțiune – imaginară și premonitorie – între tehnologiile militare și aplicațiile civile. Chiar dacă unele dintre detaliile tehnice pot fi considerate naive sau depășite, principiul de bază al lansărilor este exact cel folosit în lansarea primilor sateliți artificiali în anii ’50 și începutul anilor ’60, iar calculele inginerești, foarte rezonabile. Misiunile Apollo și Artemis parcurg distanța dintre Terra și satelitul său natural într-o perioadă de timp de 76 până la 78 de zile față de cele 97 de zile prevăzute de Verne, ajutate fiind însă de propulsia activă a rachetelor. Și mai remarcabilă este predicția metodei de întoarcere. Folosirea gravitației este unul dintre principiile de bază pe care le-au utilizat și le vor utiliza și misiunile Artemis. Căci eroii lui Verne, ca și astronauții de astăzi, nu doar pleacă în explorare, ci se și întorc vii și nevătămați din misiune, ceea ce este o condiție esențială a succesului.

Cred că este interesant de menționat că romanul lui Jules Vernes nu era prima lucrare literară care imagina călătoria omenirii spre astrul nopții. O făcuseră deja scriitorul latin Lucian în secolul al II-lea e.n., cu O poveste adevărată, episcopul, istoricul și autorul timpuriu englez de science-fiction Francis Godwin în 1638 cu Omul de pe Lună, Cyrano de Bergerac (inspirat de Godwin) în 1657 cu Istoria comică a statelor și imperiilor Lunii, preotul și filosoful englez John Wilkins în 1638 cu romanul Descoperirea unei lumi pe Lună și scriitoarea franceza Marie-Anne de Roumier-Robert cu Voyage de Milord Céton dans les sept planètes, ou Le nouveau Mentor care apăruse la Paris în 1765. Niciunul dintre ei nu anticipase însă detaliile tehnice și științifice. În plus, romancierul francez a fost preocupat și de scopul și consecințele explorării spațiale. De la Pământ la Luna are în fapt două ‘sequels’ (continuări). În 1870, Jules Verne și-a trimis din nou eroii în spațiu pentru o călătorie În jurul Lunii, iar în 1889 a publicat romanul Achiziționarea Polului Nord, carte care ar putea fi considerată o precursoare a romanelor despre corporațiile și guvernele care folosesc tehnologiile în scopuri periculoase (în acest caz, tunul Columbiad va fi folosit să schimbe înclinarea axei de rotație pentru a putea exploata zăcămintele naturale din Antarctica).

(sursa foto: https://edition.cnn.com/2026/04/01/science/gallery/moon-mission-artemis-2-photos)

Realitatea începe de la fantezie și dă naștere unor noi fantezii. Programul Artemis reprezintă revenirea Statelor Unite cu un program ambițios de explorare spațială, care-i va duce pe astronauți pe Lună și apoi pe Marte. Am scris despre misiunea Artemis II cu câteva luni în urmă, atunci când ea se afla în fazele finale de pregătire. Unul dintre motivele principale ale interesului reînnoit al americanilor pentru explorarea spațială este concurența chineză. În anii ’50 sau ’60 motivul central al competiției spațiale era Războiul Rece. Astăzi competitorul Americii s-a schimbat, el nu se mai numește Uniunea Sovietică, ci China. Este o competiție alimentată de nevoia de prestigiu, dar și de considerente strategice. Unii specialiști estimează că viitoarele războaie se vor purta în spațiu sau și în spațiu.

Scopul principal al misiunii a fost validarea rachetei de lansare, a sistemelor navei spațiale Orion, a operațiunilor echipajului și a procedurilor misiunii înainte de aselenizările prevăzute în viitoarele misiuni Artemis. Din multe puncte de vedere, obiectivele misiunii Artemis II au fost similare cu cele ale lui Apollo 8 din 1968, primul zbor lunar cu echipaj uman din cadrul programului Apollo, în timp ce traiectoria sa de întoarcere liberă semăna cu cea parcursă de Apollo 13 în 1970. Artemis II a trecut toate testele majore de la lansarea sa din 1 aprilie și până la întoarcerea pe Terra la 11 aprilie, racheta, nava spațială și echipajul performând mai bine decât îndrăzniseră inginerii să spere. Racheta Space Launch System (SLS) a generat puterea necesară lansării și a executat perfect corecțiile de traiectorie. Capsula Orion – cu oameni la bord pentru prima dată – a funcționat conform planului, lucru pe care niciun simulator nu l-ar fi putut demonstra. Scutul termic, care produsese motive de îngrijorare în timpul zborului fără echipaj al lui Artemis I, s-a comportat mult mai bine, deși rezultatele detaliate sunt încă prelucrate. Poate că cea mai mare realizare constă însă în acțiunile echipajului Artemis, care au generat speranță și optimism într-o lume care pare să aibă nevoie disperată de inspirație.

(sursa imaginii: www.flickr.com/photos/nasa2explore/55199856318)

Ce urmează? O aselenizare până în 2028, cum arată oficial încă programul, rămâne o încercare dificilă. Mulți experți estimează că este mai degrabă vorba despre un interval de peste trei-patru ani. Succesul acestei misiuni – de la lansare până la survolul lunar – a schimbat probabilitatea într-o direcție considerată acum corectă. Întrebarea nu mai este dacă Orion poate zbura. Întrebarea este dacă modulele de aselenizare (încă netestate) și voința politică pot ține pasul. Nava spațială, cel puțin, și-a îndeplinit misiunea. Artemis II este o poveste despre inspirație și o poveste despre știință. S-a întâmplat asta și în vremea când se executa programul Apollo. Și azi ne aflăm într-o perioadă în care această lume are mare nevoie de optimism, o perioadă nu foarte diferită de cea a anilor ’60, și aceea marcată de războaie în întreaga lume și de tulburări civile acasă în SUA. Aselenizarea din iulie 1969 a fost un moment în care toți locuitorii Pământului s-au simțit solidari în a urmări misiunea și a se bucura de succesul ei. Se va repeta aceasta unitate în gânduri și cu Artemis? Rămâne de văzut.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt12042730/mediaviewer/rm341827330/)

Cei patru membri ai echipajului lui Artemis II au vizionat în perioada de carantină care a precedat misiunea filmul Proiectul Hail Mary, care a fost, dacă vreți, parte din pregătirea lor psihologică. Filmul este inspirat de cartea cu același nume a lui Andy Weir, despre care am scris și aici cu câțiva ani în urmă. Autorului îi plac eroii care se confruntă cu singurătatea și o înving.  Mark Watney, eroul primului roman publicat al lui Weir și al filmului inspirat de acest roman, era abandonat pe Marte în urma unei furtuni de nisip și va trăi o poveste de supraviețuire la dimensiunile sistemului solar. Pentru Ryland Grace, profesorul de științe care este eroul celui de-al doilea roman al scriitorului, Proiectul Hail Mary, aventura se petrece la scară galactică. El se trezește dintr-o comă indusă, pe o navă spațială care gonește spre una dintre stelele apropiate (‘apropiat’ însemnând câțiva ani-lumină). Se află într-o stare de aproape totală amnezie, știind doar că este însărcinat cu o misiune de o importanță critică despre care însă nu își amintește nimic. Romanul și scenariul filmului combină două planuri narative. Cel al prezentului, în care eroul se confruntă cu singurătatea și cu încercarea de a-și aminti și apoi de a aduce la îndeplinire misiunea care îi fusese încredințată, și cel al trecutului, a cărui imagine se completează treptat, ca într-un puzzle al memoriei, și care va contribui la regăsirea propriei identități, dar și la revelația misiunii unice pe care o are de îndeplinit. Există o deosebire esențială între Marțianul și Proiectul Hail Mary (filmele). Primul îl avea ca regizor pe strălucitul, prolificul și inegalul Ridley Scott, la care chiar și eșecurile arată bine și spun multe. Pentru filmul recent lansat, studiourile MGM i-au ales pe Phil Lord și Christopher Miller, care nu au mai realizat un film de lung metraj de 12 ani, de la The Lego Movie.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt12042730/mediaviewer/rm2435893506/)

Voi dezvălui foarte puțin din acțiunea filmului, pentru a nu răpi din plăcerea vizionării. Miza din Proiectul Hail Mary este nu salvarea individuală că în Marțianul, ci nici mai mult nici mai puțin decât salvarea Universului. În carte, Soarele (steaua Sol) începe să se stingă. ‘Ceva’ îi fură din energie, mai mult de un procent în fiecare an. Peste câțiva ani, Pământul va intra într-o eră glaciară, peste câteva decenii viața nu va mai fi posibilă. Acel ‘ceva’ de dovedește a fi o formă de viață pe cât de primară pe atât de nocivă. Singurul supraviețuitor al echipajului trimis să salveze sistemul solar de la extincție va descoperi că este vorba despre o pandemie intergalactică, că nu doar Soarele, ci și alte stele sunt în pericol și că soluția poate fi doar o colaborare între speciile care populează universul. Pe drum vom asista la o întâlnire de gradul trei.

Dacă tot l-am citat pe Spielberg, filmul datorează mult poveștilor spielbergiene din anii ’70 și ’80 care relatau întâlniri dintre specia umană și extratereștrii binevoitori, chiar dacă nu prea atrăgători la prima vedere (și nici la următoarele). Nu doar că Rocky, prietenul din alte stele al lui Ryland Grace, imaginat și manevrat de James Ortiz, pare  a fi un verișor al lui E.T., dar sunt împrumutate (sau poate introduse ca omagiu) texte precum ‘ … go home’. Lui Ryan Gosling i s-a propus rolul de la începutul discuțiilor despre ecranizarea romanului și personajul pare să fi fost imaginat pentru el. Gosling a mai interpretat pe ecran un astronaut, pe Neil Armstrong din First Man. Aici adaugă nu doar omenie, ci și foarte mult umor. Ca detaliu anecdotic, talentatul și carismaticul actor canadian a transmis membrilor echipajului Artemis II un mesaj înregistrat cu urări de succes, pe care aceștia l-au ascultat înainte de lansare. Un personaj foarte interesant este cel al conducătoarei și coordonatoarei misiunii, Eva Statt, căreia îi sunt alocate resurse și autoritate nelimitate, în încercarea de a salva planeta. La citirea cărții, personajul m-a intrigat și scriam că ar putea fi eroina unui film doar despre ea. În film pierde ceva din profunzime dar câștigă interpretarea Sandrei Hüller, la primul său film peste ocean. Nu este singurul detaliu care se pierde în ecranizare (și nu sunt adeptul ecranizărilor fidele). Pasiunea pentru muzică în general (limba eridienilor vorbită de Rocky este descrisă în carte cu note) și pentru Beatles în particular, de exemplu, nu-și găsesc echivalențe cinematografice. Project Hail Mary emoționează cu stereotipuri de Hollywood acolo unde ar fi putut găsi soluții mai originale, poate chiar din carte. Ne putem doar imagina cum ar fi arătat filmul în regia lui Ridley Scott sau a cuiva din liga lui. Dar și așa, este un film care se adaugă marilor povești intergalactice. Cei care cred – ca mine – că specia umana va exista doar dacă explorează spațiul, vor iubi filmul. Cred că nu doar ei.

Fantezia și și știrile despre realizările tehnico-științifice vor concura pentru atenția noastră în viitorii ani. Cititorii acestei rubrici știu că sunt și un pasionat al filmelor și cărților de science-fiction, și un atent observator și comentator al progreselor științelor și tehnologiei. Pe amândouă le vom urmări și le vom discuta aici, atâta vreme cât avem combustibil.

Post-ul De la Proiectul Artemis la Proiectul Hail Mary (și înapoi) apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm1150472194/)

‘Disclosure Day’, cel mai recent film al maestrului american, a avut premiera în iunie 2026 și a început să fie distribuit global, inclusiv în Romania unde a primit titlul ‘Ziua Adevărului’ (deși ‘Ziua Dezvăluirii’ ar fi fost o traducere mai exactă). Ideea filmului îi aparține lui Spielberg, scenariul fiind scris de David Koepp (n. 1963), unul dintre scenariștii de mare succes de la Hollywood, care a mai colaborat cu Spielberg la alte cinci filme regizate de acesta. Este al doilea film ca încasări în săli al lunii iunie (după ‘Toy Story 5’), cifra vânzărilor situându-se în ziua când scriu aceste rânduri (spre finele lui iunie) pe la 175 de milioane de dolari. Se știa cam de trei ani că Spielberg lucrează la ‘un film cu extratereștri’, dar secretul intrigii și detaliile producției au fost destul de bine păzite până foarte recent. În fapt, acest film completează un ciclu. Până acum se vorbea despre ‘trilogia cu extratereștri’ a lui Spielberg. Trilogia a devenit acum tetralogie. Patru filme care au fost realizate în decursul a 49 de ani. Să vedem cum a evoluat gândirea lui Spielberg în acest domeniu, în paralel cu arta sa cinematografică.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0075860/mediaviewer/rm985474816/)

Primul film care a materializat pasiunea lui Spielberg pentru această tematică a fost ‘Close Encounters of the Third Kind’ (1977). A fost distribuit destul de repede în România, cu titlul ‘Întâlniri de gradul trei’ și l-am văzut pe la sfârșitul studenției mele într-una dintre sălile de pe ceea ce era atunci bulevardul cinematografelor din București. Spielberg dorea să facă acest proiect de mulți ani, prin 1973 propusese deja un prim scenariu marilor studiouri, dar abia după succesul lui ‘Jaws’ a putut strânge cei aproape 20 de milioane de dolari necesari realizării filmului în care jucau, printre mulți alții, Richard Dreyfuss și François Truffaut. ‘Close Encounters of the Third Kind’ este filmul unei obsesii. Un grup de oameni obișnuiți (inclusiv un electrician ‘guler albastru’ interpretat de Richard Dreyfuss) observă fenomene inexplicabile cu Obiecte Zburătoare Neidentificate (OZN-uri) și sunt ghidați de ceea ce par a fi obsesii maladive să călătorească spre un munte îndepărtat unde are loc (sub supraveghere guvernamentală) un prim contact istoric cu o civilizație din altă parte a Universului. Titlul filmului este derivat din clasificarea întâlnirilor cu extratereștrii de către astronomul J. Allen Hynek, în care al treilea tip (gradul trei) descrie observarea directă de către oameni a extratereștrilor sau a „ființelor însuflețite”. Producția, interpretarea actorilor și efectele speciale erau extraordinare, dar ceea ce pe mine m-a impresionat la acest film era o schimbare radicală de viziune. Spre deosebire de multe alte filme științifico-fantastice create între anii ’50 și ’70, în care extratereștrii erau prezentați ca invadatori doritori să distrugă civilizația umană, să exploateze resursele Terrei și să reducă la sclavagism omenirea, ‘Close Encounters of the Third Kind’ propunea imaginea unei civilizații superioare care întinde omenirii mâna spre cooperare, propunând chiar împărtășirea unor tehnologii avansate care ar putea rezolva multe dintre problemele noastre actuale. Era, dacă vreți, o generalizare a ideilor pacifistului și umanistului Spielberg în spațiul infinit.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0083866/mediaviewer/rm1993282560/)

Linia aceasta este continuată în al doilea film faimos al lui Spielberg dedicat temei extratereștrilor – ‘E.T.’ (1982). Spectatorii români au avut ocazia să vadă oficial acest film în cinematografe doar în 2002, la ediția aniversară 20. La data lansării sale pe ecrane, dictatura impusese restricții severe și de cenzură ideologică, și de preț de achiziție, căci trebuiau achitate datoriile externe contractate tot de regimul comunist. Totuși, pe casetele piratate, filmul a fost văzut de mulți și înainte de schimbarea regimului. Spielberg combina aici două dintre cele mai dragi teme ale sale: extratereștrii și copilăria cu visele sale. Este un film clasic și emoționant care explorează legătura dintre un extraterestru, botanist pierdut eșuat singur pe planeta Pământ, și Elliott, un băiat singuratic. În aceeași măsură science-fiction și film de familie, ‘E.T.’ se concentrează pe teme precum copilăria, prietenia și trauma separării familiei.

Aveau să treacă peste 20 de ani până când Spielberg se vă întoarce la extratereștri. ‘War of the Worlds’ (‘Războiul lumilor’) din 2005 este bazat pe romanul clasic al lui H.G. Wells. Diferența de abordare este radicală față de filmele care l-au precedat, dar și față de ceea ce avea să urmeze, producția având loc în anii de după 11 septembrie 2001. Acest film transformă întâlnirea cu civilizația extraterestră într-un coșmar terifiant. Povestea urmărește un tată (interpretat de Tom Cruise) care încearcă cu disperare să-și protejeze copiii, în timp ce o forță extraterestră malefică și distructivă invadează Pământul.

Unii comentatori includ în această listă (a filmelor despre extratereștri ale lui Spielberg) și ‘Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull’ (‘Indiana Jones și Regatul Craniului de Cristal’) din 2008, al patrulea film din seria Indiana Jones a lui Spielberg. Eu ezit să o fac, știind că Spielberg însuși nu a vrut să transforme acest film într-unul despre extratereștri. Determinantă a fost influența lui George Lucas, care l-a convins pe Spielberg să-i descrie pe extratereștri în intrigă ca „interdimensionali” (adică veniți dintr-un univers paralel). Oricum, povestea marchează o revenire la concepția contactului pașnic dintre civilizații.

Ajungem, deci, la cel mai recent film al ciclului, cel pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă, într-un mall bucureștean. ‘Disclosure Day’ revine la surse și la viziunea optimistă a lui Spielberg, dar adaugă un element nou, care era prezent doar implicit în filmele precedente: conspirația guvernamentală care are ca scop ascunderea sau minimizarea numeroaselor informații despre contactul cu civilizațiile extraterestre, cu scopul de a monopoliza aceste contacte și de a beneficia de tehnologiile avansate oferite omenirii de extratereștri. Acțiunea se petrece într-o lume în criză, în care mulți dintre locuitorii planetei au senzația că al treilea război mondial este iminent sau poate că a început deja. Știrile de la televiziune seamănă cu știrile noastre din aceste zile, atunci când o prezentatoare de buletine meteorologice pare a intra în transă și înlocuiește lectura temperaturilor probabile cu un mesaj într-o limbă necunoscută. Incidentul atrage atenția unui analist care tocmai furase de la firma de securitate cibernetică la care lucra dovezile electronice ale existentei extratereștrilor și felul în care guvernul american mușamalizase incidentele legate de întâlniri de gradul trei de-a lungul anilor, dar și acțiunile nesăbuite ale unor militari și politicieni care văd în extratereștri doar inamici cu care se pot purta noi războaie. În scurtă vreme, cei doi vor avea pe urmele lor armatele de polițiști, agenți FBI și securiști angajați de malefica mare corporație care, sub pretextul securității cibernetice, protejează în realitate secretele întunecate ale statului paralel. Curajoșii eroi vor încerca să salveze omenirea expunând public aceste informații care aparțin tuturor, în ceea ce numesc ‘Ziua Adevărului’ (‘Disclosure Day’).

Are un rol în poveste și tehnologia superioară a extratereștrilor, o ilustrare perfectă a celei de-a treia dintre Legile Previziunilor enunțate în 1962 de scriitorul Arthur C. Clarke: ‘Orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie’. La fel ca și în filmele precedente ale ciclului, va avea loc și în ‘Disclosure Day’ o întâlnire de gradul trei, adică extratereștrii își vor face apariția. Pe mine personal, cinematografic, scenele de acest gen mă dezamăgesc puțin. Poate deoarece cred că este mai bine să lăsăm imaginația să lucreze liber și să evităm să concretizam inefabilul. Asta se întâmplă nu doar în filmele lui Spielberg, dar parcă tocmai la el, felul în care își imaginează fizic ființele din alte colțuri ale Universului mă dezamăgește. Bine, cu excepția lui E.T., desigur.

(sursa imaginii: https://people.com/steven-spielberg-admits-he-has-a-strong-suspicion-aliens-are-real-11929541)

Crede Steven Spielberg în existența extratereștrilor și în posibilitatea întâlnirilor de gradul trei? Este o întrebare pe care și-au pus-o mulți admiratori și pe care i-au adresat-o reporterii regizorului însuși. Din ceea ce am citit și am auzit, cred că răspunsul este DA. Spielberg nu doar că este convins de existența vieții sub forme diverse în afara spațiului terestru, dar chiar și-a exprimat convingerea că omenirea va descoperi ființe extraterestre în timpul vieții noastre. Spielberg este un om curios și un avid cititor de literatură de popularizare a științei. Convingerile sale se bazează pe scrierile unor savanți precum Carl Sagan, care au demonstrat matematic că ar fi o aroganță să credem că oamenii sunt singura formă de viață inteligentă din univers. Tot matematic, cercetările mai recente care folosesc informațiile dobândite despre dimensiunile și diversitatea Universului arată că în raza accesibilă nouă ar trebui să existe mii de planete în care să fie îndeplinite condițiile apariției vieții. Spielberg a studiat de asemenea numeroase documente și mărturii despre apariții ale vehiculelor extraterestre și întâlniri cu pasagerii acestora și concluzia lui este că există destul de multe probe circumstanțiale care să confirme realitatea unei părți din aceste incidente.

Am și eu o opinie în aceasta privință. Sau mai bine zis o întrebare. De ce majoritatea covârșitoare a relatărilor despre OZN-uri provin din Statele Unite? În unele baze de date ale raportărilor, 75% dintre evenimente provin din SUA adică un raport 3:1 față de numărul evenimentelor din restul lumii, în timp ce în altele raportul este și mai sever, până la 20:1. Există explicații, majoritatea de ordin cultural și istoric (psihozele Războiului Rece de după 1945, tendința de relatări senzaționale din presa americană), dar și tehnic (instrumentație mai avansată de observație). Toate acestea nu explică însă, în opinia mea, distribuirea atât de inegală a acestor raportări. Administrația americană a început să declasifice și să permită treptat accesul public la o parte dintre aceste informații. Există baze de date similare și în alte țări: Rusia sau China, de exemplu? Deocamdată, dacă ele există, sunt încă considerate secrete de stat – moștenire a trecutului sau prezentului comunist al acestor țări. Până când nu vor putea fi studiate arhivele de pe tot globul, nu poate fi dat un răspuns solid documentat la această întrebare.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm313510914/)

Ceea ce este cert este că întâlnirile de gradul trei sunt excelente materiale pentru literatura și filmele science-fiction. Hollywood a preluat tema încă din anii ’40 și ’50, când cineaști precum Kubrick, Lucas, Riddley Scott sau Spielberg au creat fiecare viziuni noi, fiecare diferită de a celorlalți. În mod cert, interesul public a alimentat și fluxul informațional, între cercetarea științifică și ficțiune existând o influență reciprocă. Filmul ‘Disclosure Day’ este un bun exemplu în acest sens. Scenariul este evident influențat de știrile curente, dar și de teoriile conspirative, în spatele cărora Spielberg crede că poate exista un dram de adevăr. Viziunea sa este din nou optimistă, poate tocmai deoarece lumea din film, atât de aproape de un război mondial autodistrugător, seamănă atât de mult cu cea reală. Avem nevoie de optimism. Unul dintre serialele mele de televiziune preferate din toate timpurile, difuzat în anii ’90 ai secolului trecut era ‘X-Files’. Deviza agentului FBI Fox Mulder care investiga împreună cu sceptica sa colegă Dana Scully cazuri misterioase de tot felul era ‘I want to believe’, ceea ce sublinia obsesia sa pentru căutarea probelor concrete de existență a contactelor cu extratereștri. Eroii lui Spielberg sunt bântuiți de aceeași obsesie. Ei vor ajunge nu doar să vadă, ci și să atingă. Va ajunge Spielberg – și noi împreună cu el – să fie martor al unui asemenea eveniment în decursul vieții sale?  Vom urmări și vom relata. Deocamdată, ne delectăm cu încă un film pe care niciun pasionat al genului nu are voie să-l piardă.

Post-ul A patra întâlnire de gradul trei apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Artificial-Intimacy-Virtual-Algorithmic-Matchmakers/dp/0231200943)

Termenul de Intimitate Artificială este asociat cu Sherry Turkle și cu psihoterapeuta Esther Perel, ambele explorând conceptul de legături emoționale umane cu inteligența artificială. Institutul Aspen l-a utilizat intens într-un raport din 2020 privind relațiile om-mașină. Biologul Rob Broks l-a folosit în cartea sa Artificial Intimacy: Virtual Friends, Digital Lovers, and Algorithmic Matchmakers, publicată în 2021.

Încă o statistică. James Muldoon, profesor de management la Școala de Business Essex și cercetător la Oxford Internet Institute, susține în cartea sa Love Machines. How Artificial Inteligence is Transforming Our Relationships, care va apărea tot în septembrie 2026 la Editura Faber, că aplicațiile IA din categoria ‘friend and companion’ au fost descărcate până în mai 2025 de 220 de milioane de utilizatori. Mulți dintre aceștia sunt foarte mulțumiți. Chatboții sunt atenți și prietenoși, loiali și nedispuși la trădări în amiciții sau relații romantice, nu-și judecă partenerii, fiind receptivi și înțelegători la orice capriciu sau indispoziție, și sunt întotdeauna disponibili când cei care au nevoie de compania lor îi caută. Așa cum am văzut deja în multe alte situații din istoria științei și tehnologiilor, imaginația a precedat și în acest domeniu realitățile. La începutul erei roboților și a povestirilor despre roboți, scriitorul american Lester O’Roy (1915 – 1993) publica într-un fanzin din 1938 povestea de dragoste dintre mecanicul Dave și Helen O’Loy, o frumoasă roboțică creată de Dave și prietenul său, studentul în medicină Phil. Mai recent, în 2013, filmul Her al lui Spike Jonze îl aducea pe ecrane pe Theodore, îndrăgostit lulea de asistenta sa emoțională Samantha, o creație chatbot IA, anticipată genial de acest film care a reușit să imagineze atât de precis, cu un deceniu și ceva în urmă, lumea noastră de astăzi. Theodore era în acest film Joaquin Phoenix, iar Samantha era Scarlett Johansson, sau mai bine zis vocea ei, căci eroul se îndrăgostește fără ca măcar să cunoască o imagine a ei.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Love-Machines-Intelligence-Transforming-Relationships-ebook/dp/B0FXH4ZNLH)

Câte cazuri reale asemănătoare cu cel al lui Theodore există astăzi? În ce măsură acești asistenți, asistente, confidenți, confidente, prieteni, prietene, amanți sau amante din lumea virtuală înlocuiesc relațiile noastre cu alte ființe – umane și neartificiale? Timpul vieții omenești este limitat – ne spun asta medicii și poeții. Dar este timpul petrecut în compania unui chatbot prietenos mai dăunător decât cel petrecut cu un animal de companie (câine sau pisică, de exemplu) care trăiește pe lângă casele noastre? Nu voi încerca să dau vreun răspuns. Suntem, evident, într-o variantă a eternelor dispute despre raportul dintre surogate și realitate. Eu aștept și cele două cărți care vor apărea în toamnă, dar până atunci îi invit și pe prietenii și cititorii cu expertiză în psihologie să-și împărtășească opiniile.

(sursa imaginii: https://the-take.com/read/does-os-samantha-really-love-theodore-or-is-she-just-programmed-to-appear-as-if-she-does)

Din motive evidente, nu voi menționa pe nume sau recomanda niciuna dintre aceste aplicații. Cei interesați le vor găsi cu ușurință făcând o căutare pentru ‘companion AI’ sau… întrebând un chatbot. Aplicațiile companion bazate pe inteligență artificială sunt chatboți și avataruri virtuale, concepute pentru a oferi sprijin emoțional, prietenie și companie. Acestea promovează interacțiuni personalizate, sunt accesibile 7 zile pe săptămână timp de 24 de ore și creează personaje adaptabile care funcționează drept consilieri, prieteni sau chiar ca parteneri. Printre funcțiile lor cheie se numără utilizarea unor sisteme sofisticate de căutare și memorizare pentru a urmări și afla informații despre utilizator în timp, personalizând astfel interacțiunea. Aplicațiile mai perfecționate depășesc dialogul textual, oferind apeluri vocale și video în timp real. Ele devin ‘primi respondenți’ la cazuri de criză sau singurătate pentru mulți utilizatori, oferind un spațiu pentru a împărtăși gânduri și sentimente, adesea cu personaje concepute pentru a emula comunicarea cu oameni reali. Evident, împărtășirea de informații din sfera privată implică riscuri de securitate. În schimbul companiei, aceste aplicații ridică probleme de confidențialitate, deoarece încurajează utilizatorii să împărtășească detalii intime cu aplicațiile IA. Sunt ele mai discrete decât cea mai bună prietenă din lumea reală? Rămâne de văzut.

(sursa imaginii: www.nytimes.com/2018/08/11/opinion/there-will-never-be-an-age-of-artificial-intimacy.html)

Unele dintre aceste aplicații sunt foarte profitabile, poate dintre cele mai profitabile aplicații IA care țintesc utilizatorii individuali. Ele se bazează pe abonamente și pe modularitate funcțională, noile versiuni și caracteristici opționale adăugând costuri. Problema dependenței psihologice este evidentă – la fel ca și la utilizatorii rețelelor sociale, ai jocurilor video sau pe rețea, sau a recursului la consilieri psihologici mai mult sau mai puțin ‘de specialitate’. Aplicațiile IA au un avantaj însă aici față de concurenții lor: sunt concepute structural pentru a-i mulțumi pe utilizatori. În limbaj mai direct: a-i linguși chiar. Un prieten adevărat iți spune uneori adevărul în față, bazându-se pe logică, experiență de viață și maturitatea emoțională care ne-a învățat în timp că adevărul poate că supără, dar ajută. Sistemele IA nu știu (încă?) să spună adevărul în orice situație, ele sunt optimizate pentru o interacțiune permanent prietenoasă cu utilizatorii. Aceasta este însă o dilemă cu care probabil sunt confruntați și experții umani ai profesiei. Mai devreme sau mai târziu, sistemele IA vor achiziționa sau vor emula perfect și inteligența emoțională.

(sursa imaginii: https://every.to/cybernaut/artificial-intimacy)

Semnale de alarmă cum sunt cele trase de Sherry Turkle sau de James Muldoon au existat aproape la fiecare nouă invenție care a revoluționat lumea comunicațiilor, și au fost câteva în ultimii o sută și ceva de ani. Și totuși nici cinematograful nu a eliminat teatrele, nici radioul și televiziunea nu au înlocuit celelalte forme de informare și divertisment și nici Internetul nu a făcut să dispară presa sau bibliotecile. Nici relațiile interumane nu au fost înlocuite de altceva. Toate însă s-au schimbat în mod radical, și-au adaptat formele și dimensiunile la o lume din ce în ce mai aglomerată, mai puțin răbdătoare și mai complexă. Așa se va întâmpla, cred, și cu impactul Inteligenței Artificiale asupra relațiilor interumane, intime sau nu. Cum exact? Să urmărim ce se va întâmpla în continuare.

Post-ul Intimitatea Artificială apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1318985729/)

Succesul lui Gattaca și persistența sa în timp sunt cu atât mai remarcabile cu cât era, în 1997, filmul de debut al regizorului care se născuse cu 34 de ani înainte, în Noua Zeelandă. Andrew Niccol este și autorul scenariilor tuturor celor 10 filme pe care le-a realizat până acum (alte două se află în faza de producție). A scris și scenarii pentru alți regizori, între care două succese notabile: The Truman Show (1998) regizat de Peter Weir (tot o distopie, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru scenariu original) și Terminalul (2004) – satiră politică regizată de Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Majoritatea filmelor sale aparțin genului science-fiction, explorând probleme sociale, culturale și politice ale prezentului și viitorului. Realitățile artificiale și simulate sunt teme frecvente în opera sa. Printre filmele mele preferate din filmografia să se află și S1m0ne, povestea unui producător (interpretat de Al Pacino) al cărui film este în pericol, deoarece actrița principală renunță la rol. Pentru a realiza totuși filmul, el decide să creeze digital o actriță care să o înlocuiască pe vedetă. Succesul depășește așteptările, aceasta devenind peste noapte o senzație hollywoodiană pe care toată lumea o consideră o persoană reală. În 2002, S1m0ne anticipa panica prin care va trece peste două decenii industria cinematografică, amenințată de actorii creați de Inteligența Artificială. Vom vedea că nu este vorba despre singura anticipație genială creată de imaginația lui Andrew Niccol.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm738821120/)

Gattaca a devenit în cei aproape treizeci de ani de la lansarea sa pe ecrane o creație de referință într-un gen care există deja de peste jumătate de secol. Romanul lui Aldous Huxley Minunata lume nouă, din 1932, descria o lume în care oamenii sunt modificați chimic și genetic în ‘incubatoare’ și împărțiți într-un sistem rigid de caste pe cinci niveluri (numite Alpha până la Epsilon), pentru a asigura stabilitatea socială. Un alt roman, Oryx și Crake, apărut în 2003 și semnat de Margaret Atwood, prezintă o lume dominată de corporații specializate în biotehnologie, care creează specii hibride bizare și, în cele din urmă, un înlocuitor uman ‘perfecționat’, ceea ce duce la destrămarea societății umane. Ultimul roman al lui Michael Chrichton apărut în timpul vieții sale, Next, descria în 2006 o lume dominată de cercetarea genetică și lăcomia corporatistă. În cele două filme Blade Runner regizate de Ridley Scott, „replicanții” sunt ființe create prin bioinginerie și dotate cu o forță superioară, dar cu durată de viață limitată. Temele recurente ale acestor cărți și filme sunt genoismul, adică discriminarea bazată pe caracteristici genetice, în care clasele sociale nu mai sunt definite de bogăție sau rasă, ci de calitatea informației genetice, pericolul dominației corporațiilor și riscurile consecințelor neintenționate ale ingineriei genetice. Și mai sinistru este faptul că aceste distopii traduc în literatură sau pe ecrane practicile unei pseudo-științe – eugenia. Aceasta este un set de credințe și practici în mare parte discreditate, care vizează îmbunătățirea calității genetice a populației umane. Din punct de vedere istoric, eugeniștii propuneau modificarea structurii populației umane prin inhibarea fertilității celor considerați inferiori sau prin promovarea fertilității celor considerați superiori. Naziștii, dar și unii politicieni nord-americani au studiat și promovat aceste practici, însă interesul a scăzut după Al Doilea Război Mondial. Progresele ingineriei genetice din ultimele decenii readuc în discuție aspectele morale și pericolele erorilor sau utilizării științei în scopuri malefice.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm550070017/)

Personajele din Gattaca au nume simbolice. Eroul principal se numește Vincent (de la victorie) Freeman (om liber). S-a născut natural, adică în clasa dezavantajată a societății viitorului în care are loc acțiunea. Clasa socială privilegiată își concepe copiii prin selecție genetică, pentru a se asigura că ei vor poseda cele mai bune trăsături ereditare ale părinților lor. Vincent visează să zboare spre stele, și pentru aceasta decide să păcălească sistemul, folosind pentru testele genetice zilnice probele prelevate de prietenul său Jerome Eugene (numele înseamnă ‘bine născut’ și este rădăcina pentru ‘eugenics’) care, deși aparținea clasei ‘superioare’, suferise un accident care-l paralizase. În săptămâna dintre anunțul viitoarei expediții spre Saturn și data lansării, Vincent se îndrăgostește de o colegă, Irene Cassini (numele astronomului care a descoperit inelele lui Saturn). O crimă are loc în corporația în care lucrează Vincent și Irene și controalele se întețesc. Va reuși Vincent să învingă prejudecățile, să-și vadă visul zborului spre stele realizat și să demonstreze că sistemul de clase separate genetic nu este infailibil?

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1018986497/)

Gattaca a fost votat de un grup de experți de la NASA ca fiind filmul științifico-fantastic cel mai exact din punctul de vedere al fundamentării sale științifice. Este un film vizionar, din multe puncte de vedere. Tehnicile de editare genetică cum sunt CRISPR-Cas9 au devenit cunoscute public doar prin 2012, deci la 15 ani de la lansarea filmului. Arta și fantezia creatorilor de sci-fi au devansat și în acest caz progresele științei. Văzut astăzi, la 29 de ani de la lansare, filmul arată extrem de realist și de credibil, având în același timp o estetică vizuală rece și potrivită unei distopii, amintind alte filme distopice remarcabile cum sunt 1984 al lui Michael Radford după romanul cu același nume al lui Orwell sau Brazil al lui Terry Gilliam (toate inspirate de clasicul Metropolis al lui Fritz Lang). Clădirea corporației în care se petrece o parte în acțiune a fost proiectată de Frank Lloyd Wright în 1957, cea mai mare și una dintre ultimele clădiri proiectate de el. Anunțurile publice pe culoarele corporației sunt în esperanto, o limbă artificială universală concepută în secolul al XIX-lea. Rolurile principale sunt jucate de Ethan Hawke, Jude Law și Uma Thurman, cu o foarte interesantă distribuire într-un rol secundar – cea a scriitorului Gore Vidal. Banda muzicală include o improvizație de Schubert cântată într-o altă scenă antologică și premonitorie pentru halucinațiile Inteligenței Artificiale de astăzi de un pianist cu șase degete la fiecare mână.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm12353537/)

Finalul filmului poate fi intepretat în mai multe feluri. Aparent, Vincent va învinge, dovedind futilitatea teoriilor rasiale și a împărțirii omenirii în clase genetice. Odată cu el, învinge și Jerome, care va călători spre stele prin împlinirea visului prietenului său, dar rolul sau în viață se încheie aici. Va muri și eroul filmului? Câteva aluzii despre un drum fără întoarcere sugerează asta. El învinsese până atunci toate pronosticurile științifice, dar un om nu poate birui pentru totdeauna legile Universului, ale Creației și ale Creatorului. Finalul îmi amintește faimosul schimb de replici dintre Albert Einstein și Niels Bohr din timpul Conferinței Solvay, din 1927. Einstein, care se opunea aleatorității inerente mecanicii cuantice, ii spusese lui Bohr „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Răspunsul lui Bohr a venit imediat, la fel de concis și de profund: „Einstein, nu-i mai spune lui Dumnezeu ce să facă!”. Acest dialog exprimă dezacordul lor cu privire la probabilitatea cuantică versus un univers determinist. Avertismentul este însă valabil și pentru eroii filmului și pentru savanții care astăzi sunt prea aproape de ‘joaca de-a Dumnezeu’, când este vorba despre aplicarea ingineriei genetice în perfecționarea ființelor omenești.  

Post-ul Gattaca – O distopie genetică apare prima dată în Literatura de azi.

Robotic hands on steering wheel while driving autonomous car. 3D illustration.

(sursa imaginii: autonomousvehicleinternational.com/features/is-camera-only-the-future-of-self-driving-cars.html)

Pentru a înțelege importanța acestor descoperiri, să analizăm una dintre aplicațiile cele mai sofisticate ale roboticii – șoferii autonomi. Aceste sisteme folosesc între 8 camere video exterioare + una interioară (Tesla FSD) și 29 de camere (Waymo Driver). Ele se adaugă unui număr de alte sisteme lidar, radar și senzori de diferite alte  tipuri, ce transmit informațiile sistemului de auto-pilotare, care le traduce, interpretează, integrează și ia deciziile optime în timp real. Aceste procese sunt însă foarte complexe. Interpretarea informației vizuale, de exemplu, pentru un șofer experimentat, include experiențe trecute care îi permit să identifice pericole cum sunt schimbarea culorii unui semafor, apariția unui animal pe șosea, pietoni indisciplinați care traversează unde și când nu este permis sau schimbări de bandă fără semnalizare ale mașinilor conduse de șoferi imprudenți, și să le filtreze, eliminând alte schimbări în peisajul vizual care nu reprezintă pericole. Sistemele moderne care integrează informația de la camerele video folosesc algoritmi bazați pe fluxul optic, un fenomen descoperit în anii ’50 ai secolului trecut, de psihologul american James J. Gibson. Acest tip de algoritmi este capabil să detecteze mișcarea direct din analiza vectorilor luminoși, în loc de compararea intensivă a unor imagini statice, la fel cum o face sistemul nervos uman, fără participarea unității centrale (creier). Metodele bazate pe flux optic solicită resurse de calcul considerabile și impactează viteza de reacție. Întârzierea poate fi până la 0,5-0,6 secunde. În condiții de trafic la o viteză de 80 km/h, această întârziere poate duce la o distanță de frânare de peste 12 metri, cea ce poate fi exact distanța dintre un accident fatal și evitarea acestuia.

(sursa imaginii: researchgate.net/figure/sual-pathways-from-the-retina-through-the-lateral-geniculate-nucleus-LGN-of-the_fig1_251463255)

Descoperirea anunțată aparține unei echipe de cercetători chinezi în robotică, aflată sub conducerea profesorului Shuo Gao, doctor în inginerie electrică la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, în prezent profesor asociat la Universitatea Beihang din Beijing, China. Inspirația le-a venit tot din studiul sistemului vizual uman, care are capacitatea de a concentra atenția doar acolo unde este nevoie. Esentială în acest proces este o regiune a creierului cunoscută sub numele de nucleul geniculat lateral (LGN). Geniculat înseamnă în anatomie îndoit ca un genunchi. LGN acționează ca o stație de releu în traseul vizual, primind informații de la retină – unde stimulii vizuali sunt convertiți în semnale electrice – și transmițându-le cortexului vizual al creierului, unde aceste semnale sunt procesate. Dar LGN joacă și un rol important de filtrare, indicând cortexului vizual unde ar trebui prioritizată puterea de procesare. Deoarece filtrul LGN este sensibil atât la schimbările de timp, cât și la cele de spațiu, acesta permite creierului să identifice și să urmărească eficient mișcarea rapidă, fie că este vorba despre un semafor care se schimbă, fie despre un pieton care traversează strada. Profesorul Gao și echipa sa au introdus un strat asemănător LGN în sistemele de vedere artificială pentru a ghida atenția algoritmilor de flux optic. Schimbarea aceasta de arhitectură nu ar fi însă suficientă, și roboticienii chinezi au propus și o implementare hardware diferită. Cipurile cu circuite care procesează informațiile separat de cele care stochează date nu ar fi oferit accelerarea de care aveau nevoie. Cercetătorii chinezi propun folosirea unui tip de hardware numit neuromorfic, care imită creierul uman prin integrarea funcțiilor de procesare și stocare în același circuit.

(sursa imaginii: https://recfaces.com/articles/computer-vision-vs-machine-vision)

Cercetătorii au implementat deocamdată un prototip, care este capabil să detecteze schimbările de luminozitate din fluxul optic și să le transforme pe acestea, prin intermediul blocului LGN, în informații de fluxuri optice prioritizate, folosind rețele sinaptice bazate pe hardware neuromorfic. Rezultatele indică o îmbunătățire spectaculoasă (de patru ori) a vitezei de reacție, păstrând sau îmbunătățind rezoluția imaginilor. Testarea s-a făcut atât pe roboți cu brațe mecanice, cât și pe șoferi autonomi. Până la implementarea pe scară largă mai sunt de parcurs câteva etape. Prototipurile trebuie transformate în produse industriale viabile tehnologic și economic. Trebuie luat în considerare faptul că a fost rezolvată o problemă (cea a priorității informației vizuale), însă rămân aceleași limitări ale unității centrale, care ia decizii privind acțiunile. Perspectivele sunt însă spectaculoase. Ochii electronici ai roboților vor avea aceeași inteligență încorporată în sistemul de decizii al sistemului vizual uman, dar posibilități fizice superioare (viziune 360 de grade, rezoluție mult mai precisă). Aplicațiile pot fi multiple – de la vehicule autonome și roboți industriali sau casnici, până la implanturi în corpul omenesc care pot rezolva boli până acum nevindecabile și recupera sau dărui vederea unor pacienți considerați iremediabil orbi. Poate că această perspectivă îi înfricoșează pe mulți, dar cunoașterea fiziologiei și anatomiei umane avansează în paralel și se influențează reciproc cu progresele roboticii. Să încercăm să înțelegem și să folosim spre bine aceste progrese științifice și tehnologice multi-disciplinare.

Post-ul Ochiul robotului apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.palaiologos.law/eu-ai-act/)

În limba engleză această legislație se numește ‘Artificial Intelligence Act’ sau ‘AI Act’, adică ‘Legea privind inteligența artificială’ sau ‘Legea IA’. A fost votată în Parlamentul European la 13 martie 2024, aprobată de Consiliul European la 21 mai 2024 și a intrat în vigoare la 1 august 2024, cu prevederi care urmau să fie aplicate treptat în următoarele 6 până la 36 de luni. Este important să menționăm două aspecte – reglementările se ocupă mai ales de aplicațiile civile și ele se adresează în special creatorilor de aplicații și servicii IA, și nu utilizatorilor individuali. Sunt incluse majoritatea sistemelor de IA într-o gamă largă de sectoare, dar și cu multe excepții pentru IA utilizată doar în scopuri militare, de securitate națională, de cercetare sau pentru uz neprofesional. Ca formă de reglementare a produselor, legea impune obligații furnizorilor de IA și organizațiilor care utilizează IA într-un context profesional. Ca utilizatori individuali, cei mai mulți dintre noi nu suntem vizați direct de aceasta lege, dar îi putem trage la răspundere pe acei furnizori de sisteme IA sau firme care utilizează IA în produsele și serviciile lor, dacă nu respectă condițiile legislației.

(sursa imaginii: www.telefonica.com/en/communication-room/blog/a-fit-for-purpose-and-borderless-european-artificial-intelligence-regulation/)

Legea împarte aplicațiile IA neexceptate în funcție de riscul lor de a provoca daune. Există patru niveluri de risc – inacceptabil, ridicat, limitat, minim – plus o categorie suplimentară pentru IA de uz general.

– Aplicațiile cu riscuri inacceptabile sunt interzise. Ele includ aplicațiile care manipulează comportamentul uman, cele care utilizează identificarea biometrică de la distanță în timp real (cum ar fi recunoașterea facială) în spațiile publice și cele utilizate pentru stabilirea de scoruri sociale (clasificarea indivizilor pe baza caracteristicilor personale, a statutului socio-economic sau a comportamentului lor)

– Aplicațiile cu risc ridicat trebuie să respecte obligații de securitate, transparență și calitate și să fie supuse evaluărilor de conformitate. Sunt incluse aplicații care pot să reprezinte amenințări semnificative la adresa sănătății, siguranței sau drepturilor fundamentale ale persoanelor – în special, sistemele de IA utilizate în sănătate, educație, recrutare, gestionarea infrastructurilor critice, aplicarea legii sau justiție. Acestea sunt supuse unor obligații de calitate, transparență, supraveghere umană și siguranță și, în unele cazuri, necesită o evaluare a impactului asupra drepturilor fundamentale înainte de implementare. Algoritmii trebuie evaluați atât înainte de a fi introduși pe piață, cât și pe tot parcursul ciclului lor de viață. Lista aplicațiilor cu risc ridicat poate fi extinsă în timp. De asemenea, cetățenii au dreptul de a depune reclamații cu privire la sistemele de IA și de a primi explicații cu privire la deciziile luate de IA cu risc ridicat care le afectează drepturile.

– Aplicațiile cu risc limitat au doar obligații de transparență. Utilizatorii trebuie să fie informați că interacționează cu un sistem IA pentru a putea lua decizii în cunoștință de cauză. Această categorie include, de exemplu, aplicații de inteligență artificială care permit generarea sau manipularea imaginilor, sunetului sau videoclipurilor. Atenție, deci: cine creează conținut cu ajutorul unei aplicații de inteligență artificiala are obligația, conform acestei legislații, să semnaleze clar faptul că este vorba despre conținut generat cu asistență IA.

– Aplicațiile cu risc minim includ, de exemplu, sistemele de inteligență artificială utilizate pentru jocuri video sau filtre antispam. Se așteaptă ca majoritatea aplicațiilor de inteligență artificială să se încadreze în această categorie. Aceste sisteme nu sunt reglementate, iar statele membre nu pot impune reglementări suplimentare. Cu toate acestea, se sugerează un cod de conduită voluntar.

– Categoria IA de uz general include modele fundamentale (de exemplu, ChatGPT) care pot îndeplini o gamă largă de sarcini. Dacă designul este open-source, dezvoltatorii trebuie să publice un rezumat al datelor de antrenament și o politică de drepturi de autor; modelele cu sursă închisă trebuie să îndeplinească cerințe mai largi de transparență. Sunt introduse evaluări suplimentare pentru modelele cu capacitate ridicată. Dincolo de aceste obligații de bază privind transparența, Legea IA stabilește o listă comună de obligații pentru furnizorii de modele IA de uz general. Aceștia trebuie să publice un rezumat al datelor de învățare, să adopte o politică de conformitate cu legea drepturilor de autor și să furnizeze documentație tehnică utilizatorilor care creează alte aplicații și autorităților de supraveghere.

(sursa imaginii: https://trumpetproject.eu/steering-the-future-in-the-right-direction-introducing-the-new-european-ai-office/)

Care este modelul de guvernanță sau, în alte cuvinte, cum va fi implementată această legislație? În ianuarie 2024 a fost înființat Biroul IA (AI Office) în cadrul Comisiei Europene. Directoarea Biroului se numește Lucilla Sioli, are două doctorate (de la universitățile din Southampton și Milano) și lucrează din 1997 în organizații europene. Biroul IA va coordona implementarea Legii privind IA în toate statele membre și va supraveghea conformitatea furnizorilor de IA de uz general. De asemenea, el poate solicita informații sau deschide anchete atunci când sunt suspectate probleme grave.

(sursa imaginii: https://bernitsaslaw.com/2024/05/27/formal-adoption-of-the-ai-act-by-the-council-eu-timeline-highlights)

Care este calendarul de introducere a legislației? După intrarea în vigoare, la 1 august 2024, Legea privind IA urma să se aplice în 6 luni pentru sistemele de IA interzise, în 12 luni pentru sistemele IA de uz general și în 24-36 de luni pentru sistemele IA cu risc ridicat. Practic, deci, primele două categorii au intrat deja în aplicare, în timp ce legislația legată de sistemele cu risc ridicat ar trebui să înceapă să fie aplicată după 1 august 2026. O cerere de amânare cu 9 luni a introducerii acestei părți a legislației (necesară pentru finalizarea sculelor de conformitate) se află în discuția Biroului IA.

Ce înseamnă aceasta? Legislația europeană nu este o noutate. Aplicarea ei a început cu 2 ani în urmă. Este probabil cea mai avansată legislație internațională în acest domeniu, dar nu este singura. Peste 1 000 de inițiative legislative naționale au fost promulgate sau sunt în lucru în 72 de țări. Cele mai avansate dintre ele sunt Coreea de Sud (din ianuarie 2025) și China, care în 2025 a legiferat obligația marcării explicite a oricărui conținut generat cu IA. Statele Unite nu au o singură lege federală pentru IA, ceea ce lasă reglementările să fie decise la nivel de stat. Printre legile statale notabile se numără Legea AB 2013 din California (despre transparența datelor de instruire) și Legea SB 24-205 din Colorado (discriminarea algoritmică). La nivel federal, accentul s-a mutat la sfârșitul anului 2025 către o abordare dereglementată menită să stimuleze inovația și să elimine birocrația.

Firma Deloitte Legal, asociată cu o mare rețea internațională de firme care furnizează servicii legale pentru business și creatorii de tehnologii, activând cu 470 de mii de angajați în 150 de țări, a publicat în ianuarie 2026 un raport despre gradul de implementare a legislației IA în tarile UE la finele anului 2025. Țările europene sunt împărțite în trei categorii: cele în care implementarea este si avansată (acolo unde au fost deja desemnate autoritățile naționale competente – NCA), cele în care legislația națională respectivă este în curs și urmează să fie desemnate NCA-urile, și cele care se află doar în stadiul de ‘planificare timpurie’. În această din urmă categorie se află și România, alături de Austria, Belgia, Estonia și Portugalia. România se află printre cele șapte tari care nu au desemnat un punct de contact sau responsabilitate clar în problemele IA, conform acestui document (accesibil public la adresa deloittelegal.de/content/dam/assets-zone6/dl/de/docs/services/legal/2025/national-implementation-of-the-eu-ai-act-across-member-states.pdf). Accelerarea eforturilor legislative și a implementării legislației sunt evident necesare.

(sursa imaginii: www.esa-automation.com/en/ai-act-the-first-regulatory-framework-for-artificial-intelligence-in-the-european-union/)

Concluzii? Majoritatea obligațiilor revin furnizorilor (dezvoltatorilor) de sisteme de IA cu risc ridicat. De asemenea, sunt afectați implementatorii – persoane fizice sau juridice care implementează un sistem de IA în scop profesional. Mai puțin afectați, dar nu complet imuni la responsabilități, sunt utilizatorii finali. Atunci când creați un text sau o fotografie bazată pe IA, aveți obligația să le marcați că atare. Distribuind sau redistribuind un asemenea conținut deveniți cel puțin utilizatori finali și uneori chiar implementatori. Legile privitoare la proprietatea intelectuală se aplică la fel ca la orice conținut care nu este creat original, ci copiat din alte surse. La fel ca în orice fel de transfer financiar, de bunuri sau de informație, avem responsabilități ca producători și creatori, dar și ca utilizatori. Se impune precauție, cunoaștere, utilizare inteligentă. Aplicațiile IA deschid posibilități enorme, amplifică productivitatea și fac mai eficientă munca intelectuală, creează forme noi de divertisment. Să ne bucuram de ele în cadrul și în spiritul legilor.

Post-ul IA și legislația europeană apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt1798709/mediaviewer/rm2440509696/)

Telefonia mobilă a fost dominată în ultimele două decenii de un duopol format din Apple și Google – două întreprinderi care domină nu doar piața cu cererea și oferta acestor produse, dar și modul în care acestea arată și interacționează. Google a transferat în fiecare an sume imense lui Apple pentru ca motoarele de căutare și browserele ‘default’ (adică cele instalate și accesate automat, pe care mulți utilizatori nu le schimbă niciodată) să fie ale sale. Pe de-o parte, Google și-a eliminat sau minimizat astfel competitorii, pe de altă parte a achiziționat și extins propriul său sistem de operare pentru telefonia mobilă (numit Android), care este instalat cam pe orice model de telefon care nu este al lui Apple, cu excepția celor proiectate în China. Duopolul nu cred însă că va mai domina multă vreme. Competiția se întețește. OpenAI, firma dominantă a pieței aplicațiilor IA a anunțat că planurile de lansare a unui nou dispozitiv mobil inteligent în a doua jumătate a lui 2026 sunt ‘în termen’. Apple lucrează la lansarea unei insigne portabile (‘wearable pin’) care va încorpora electronica unui agent IA. Sir Jony Ive, designer-ul britanic născut în 1967, care a fost vreme de decenii colaboratorul lui Steve Jobs și este considerat drept ‘creierul’ care a creat imaginea multor produse Apple și interacțiunea lor cu utilizatorii, conduce acum o firmă numită LoveFrom. Contractul acestuia cu Apple s-a încheiat în 2019 și Ive s-a apropiat în ultimii ani de OpenAI a lui Sam Altman. În 2025 au anunțat dezvoltarea unui dispozitiv hardware dotat cu Inteligență Artificială, care este „mai puțin perturbator din punct de vedere social decât iPhone-ul”. Meta, care a mizat multă vreme pe căștile dotate cu capabilități Virtual Reality (VR), a mutat o parte dintre resursele care sprijineau această dezvoltare spre ochelari dotați cu funcții IA. O linie similară are în lucru și Amazon, care folosește ca bază extinderea asistentului casnic Alexa cu funcționalitate IA, folosind difuzoarele sale inteligente ca dispozitive fixe, respectiv ochelari și minicăști audio ca aparate mobile.

(sursa imaginii: technewsworld.com/story/ai-enhanced-next-gen-smart-glasses-could-revolutionize-wearables-179339.html)

Ce vor simți utilizatorii, adică noi? Primul impact va fi o creștere a prețurilor telefoanelor mobile. Cauzele sunt multiple. În primul rând – scăderea cantităților fabricate și vândute (estimată la 6% global pentru 2026 față de 2025) va ridica costurile de producție. Apoi este vorba despre creșterea prețurilor memoriilor, care este un efect indirect al cererii pentru aparatura IA. Complexitatea și capacitatea memoriilor telefoanelor inteligente sunt în continuă creștere și se apropie de cele ale agenților IA, dar solicitările din partea unor firme precum Nvidia cresc în ritm și mai mult. Ambele tipuri de aparate se află acum în aceeași zonă tehnologică, necesitând cipuri la parametri ridicați de densitate a siliciului, domeniu în care producătorii din Taiwan controlează cam 90% din producție. Producătorii de telefoane inteligente se vor găsi în inferioritate, prioritatea fiind acordată celor care produc hardware pentru IA. Prețurile cresc. În ultimele 15 luni, prețul celor 12 GB de memorie dinamică necesară funcționarii modelelor recent lansate de telefoane inteligente a crescut cu 70 dolari pe unitate. Consumatorii vor plăti. Alt efect va fi apariția unor dispozitive noi, dotate cu IA, care vor începe să ofere servicii critice care nu există pe telefoane mobile: de la monitorizare pentru sănătate la aplicații de plată digitală sau la dispozitivele necesare șoferilor. Care va fi dispozitivul viitorului – ‘The Next Big Thing’, cum spun americanii? Va fi unul singur dominant sau vor fi mai multe aparate interconectate? Nu există încă un răspuns, sau sigur nu există un singur răspuns. Foarte probabil însă că peste încă un deceniu lumea noastră va arăta cu totul altfel decât astăzi sau decât cea imaginata în filmul Her.

(sursa imaginii https://mconsultingprep.com/what-is-a-consulting-firm)

Cert este că industria circuitelor electronice va cunoaște un avânt considerabil în viitorii ani, poate chiar decenii. Vor creste și cantitățile și se vor diversifica și locațiile în care sunt plasate unitățile de producție, deoarece concentrarea aproape exclusivă a producției de vârf tehnologic într-un loc aflat în focarul unui conflict geopolitic cum este Taiwan este prea riscantă pentru economia lumii. Inteligența Artificială este și foarte energofagă. Drept urmare, industria energetică va continua, de asemenea, să se dezvolte în ritm susținut, atât cea bazată pe energie curată și reutilizabilă, dar și în ramuri considerate cu un deceniu sau două în urma ca fiind spre finalul ciclului de exploatare, cum sunt energia atomică și cea a combustibililor fosili. Contrar previziunilor dominante de până acum, noul val de evoluție tehnologică pare a genera mai multe locuri de muncă decât a distruge. Asta însă nu întotdeauna se reflectă la nivel individual. Agentul de turism sau consilierul financiar înlocuiți de aplicații IA nu se pot reprofila peste noapte în tehnicieni de cipuri sau în experți în energie. Impactul IA în alte domenii este diferit de cel scontat. Contrar previziunilor, statisticile arată că în ultimii trei ani, specialități în care era temută o influență negativă a introducerii IA au înregistrat creșteri în cererea de locuri de muncă. Numărul celor care scriu programe software în Statele Unite a crescut cu 7%, cel al radiologilor care interpretează imagistica medicală cu 10% și cel al paralegiștilor cu 21%. Cele mai însemnate creșteri au fost înregistrate în domeniile care combină noile tehnologii cu coordonarea și supravegherea proceselor: numărul posturilor de conducători de proiecte și de experți în securitate a crescut cu 30%. Creșterea este vizibilă acolo unde este vorba despre domenii care au asimilat aplicațiile IA, au învățat să le folosească și, în acest fel, să-și mărească eficiența și calitatea contribuției salariaților la locul de muncă. Se produce și o schimbare a structurii organizatorice a multor firme. Reprezentarea organigramelor acestora era în modelul clasic ‘piramidală’, adică multe job-uri de joasă calificare la bază, urmate de un număr mai mic, dar totuși semnificativ, de funcții de conducere intermediare (acei faimoși ‘mid-level managers’) și puține funcții de conducere la vârf. În multe organizații are loc o tranziție spre un model ‘romboidal’ (sau ‘diamond-shaped’). Introducerea sistemelor IA duce la eliminarea posturilor funcționărești, a joburilor în care se făcea intensă muncă de documentare, se sintetizau datele, se creau statistici și se întocmeau dosare folosind procese intelectuale repetitive. În schimb, vor fi create din ce în ce mai multe posturi de experți care vor ști ce și cum să dialogheze cu sistemele IA, cum să pregătească informațiile de intrare și să filtreze și să interpreteze în mod creativ răspunsurile acestora. Forța de muncă utilă, cea care își va găsi cu ușurință locuri de muncă, va fi cea care va ști să se utilizeze noile tehnologii în domeniile cele mai diverse.

(sursa imaginii: https://en.ara.cat/society/8-out-of-10-fifth-grade-students-already-use-social-media_1_5558178.html)

Cu atât mai mult mi s-au părut îngrijorătoare rezultatele statisticilor Eurostat publicate în această săptămână în legătură cu nivelul de cunoștințe și utilizare a Inteligentei artificiale de către tinerii din România, în raport cu alte tari europene. Doar 44,1% dintre tinerii români cu vârste între 16 și 24 de ani au folosit instrumente de inteligență artificială generativă în 2025. România se situează astfel pe ultimul loc în Uniunea Europeană, mult sub media europeană de 63,8%. Liderii europeni sunt Grecia (83,5%), Estonia (82,8%) și Cehia (78,5%). (sursa: https://www.digi24.ro/digieconomic/digital/grafic-romania-pe-ultimul-loc-in-ue-la-utilizarea-inteligentei-artificiale-de-catre-tineri-86877). Am impresia că suntem și aici într-unul dintre acele cazuri în care lipsa de informație (a părinților, a profesorilor, a unei părți din mediile de comunicații) generează frică, iar frica paralizează. În multe discuții și publicații, IA este greșit înțeleasă, este descrisă ca o sperietoare, sunt accentuate efectele negative și ignorate cele pozitive. Da – anumite efecte sunt negative și de proporții. Da – anumite meserii sunt în pericol de dispariție sau de reduceri numerice. Da – dacă ești elev sau student, nu este corect și nu este eficient să prezinți o temă pentru acasă sau o lucrare de doctorat cu porțiuni însemnate de text generate de IA. Dar aceleași aplicații pe care nu le cunoști sau care ți-au fost interzise ar putea să te ajute în mod creativ, să elimine activitățile repetitive, lăsând loc celor creatoare, să te pregătească pentru dobândirea locurilor de muncă productive și bine remunerate ale viitorului. Aceleași sentimente le am în legătură cu propunerile pentru interzicerea accesului minorilor sub o anumită vârstă la rețelele sociale. Cu tot respectul pentru țările care au introdus asemenea măsuri, eu nu sunt de părere că ele vor avea efectul pe care-l doresc cei care le propun, dimpotrivă. Interdicția va face din aceste medii un fel de ‘fruct interzis’ pe care minorii îl vor accesa pe ascuns, fără control și mai ales fără o îndrumare competentă. Nu interdicția este modalitatea prin care îi protejăm, ci o educație care să includă cunoașterea tehnologiilor moderne și folosirea lor în scopuri creative și educative. În opinia mea, nu numai că telefoanele inteligente (sau ceea ce va urma după ele) nu ar trebui să rămână în afara școlilor, ci dimpotrivă – programele școlare ar trebui să includă materii legate de educație digitală care să le integreze. La fel cum am învățat cu toții în scoală să scriem și să citim pe hârtie, și copiii și nepoții noștri trebuie educați în școlile de astăzi să scrie, să citească și să interacționeze pe Internet. Este nevoie de profesori care să predea aceste noi materii? Iată încă o categorie suplimentară de locuri de muncă generate de IA!

(sursa imaginii: romania-insider.com/romanian-ai-made-singer-lolita-cercel-critics-jan-2026)

Pune Inteligența Artificială în pericol și meseriile legate de industria muzicii? Răspunsul la această întrebare pare a fi pozitiv și unul dintre cazurile cele mai interesante din ultimele săptămâni este cel publicat și dezbătut în România, atât pe Internet, cât și în presă și la televiziuni: clipurile interpretate de Lolita Cercel. Creația digitală a designerului care folosește numele Tom a înregistrat un succes inițial amplificat de discuțiile și controversele care au urmat. Din interviurile date în condiții de anonimitate, am înțeles că Tom a scris versurile cântecelor Lolitei și a folosit aplicații IA pentru a genera atât imaginile video, cât și muzica. Asta ar putea face aparent oricine, dar atenție: felul în care sună cântecele și felul în care arată ‘cântăreața’ în videoclipuri, ca și decorurile în care aceasta este prezentată sunt toate decizii ale creatorului digital. El a furnizat aplicației lista de piese muzicale și de interpreți din care a fost creată vocea Lolitei, el a definit trăsăturile acesteia, el a ales instrumentele muzicale de acompaniament. Există multe controverse legate de acest gen de creații muzicale generate în proporție mai mică sau mai mare cu asistență IA. Cui aparține lucrarea? Dacă distribuirea este făcută în scopuri comerciale, ar trebui plătite drepturi de autor creatorilor pieselor folosite în procesul de învățare? Nu există – după cate știu eu – încă norme legale în acest sens nici în România și nici în altă parte în lume. Ca în multe alte cazuri, legislația este cu mulți pași în urma progreselor tehnologiei. Între timp, în unele țări, piesele muzicale create de IA sau/și produse cu asistență IA sunt admise și intră în topuri. Calitatea lor poate fi disputată și este discutabilă. Va genera vreodată o aplicație IA o revoluție în muzică precum Mozart, Wagner sau Beatles? Personal, mă îndoiesc. Ceea ce este sigur este faptul că vom vedea și vom auzi din ce în ce mai multă muzică creata de IA și va trebui să decidem dacă ne place sau nu. Cu alte cuvinte, să învățam să trăim în lumea în care Inteligența Artificială co-există cu cea umană. Progresul este ireversibil.

Post-ul Sfârșitul erei telefoanelor inteligente? apare prima dată în Literatura de azi.