(sursa imaginii: www.andersondesigngroupstore.com/a/collections/Literary-Classics/from-the-earth-to-the-moon-ules-verne)

Printre romanele sale cele mai cunoscute și mai populare se află De la Pământ la Lună: traseu direct în 97 de ore și 20 de minute, publicat în 1865. Se poate spune că una dintre sursele de inspirație ale lui Jules Verne a fost Războiul Civil American, căci vehiculul folosit de exploratorii spațiului în carte este conceput de ‘Baltimore Gun Club,’ o societate de pasionați de arme care, după conflict,  își folosesc experiența și cunoștințele pentru a construi un tun spațial enorm numit Columbiad și a lansa spre Lună un echipaj de trei persoane (doi experți în tehnologie și un poet). Este o interacțiune – imaginară și premonitorie – între tehnologiile militare și aplicațiile civile. Chiar dacă unele dintre detaliile tehnice pot fi considerate naive sau depășite, principiul de bază al lansărilor este exact cel folosit în lansarea primilor sateliți artificiali în anii ’50 și începutul anilor ’60, iar calculele inginerești, foarte rezonabile. Misiunile Apollo și Artemis parcurg distanța dintre Terra și satelitul său natural într-o perioadă de timp de 76 până la 78 de zile față de cele 97 de zile prevăzute de Verne, ajutate fiind însă de propulsia activă a rachetelor. Și mai remarcabilă este predicția metodei de întoarcere. Folosirea gravitației este unul dintre principiile de bază pe care le-au utilizat și le vor utiliza și misiunile Artemis. Căci eroii lui Verne, ca și astronauții de astăzi, nu doar pleacă în explorare, ci se și întorc vii și nevătămați din misiune, ceea ce este o condiție esențială a succesului.

Cred că este interesant de menționat că romanul lui Jules Vernes nu era prima lucrare literară care imagina călătoria omenirii spre astrul nopții. O făcuseră deja scriitorul latin Lucian în secolul al II-lea e.n., cu O poveste adevărată, episcopul, istoricul și autorul timpuriu englez de science-fiction Francis Godwin în 1638 cu Omul de pe Lună, Cyrano de Bergerac (inspirat de Godwin) în 1657 cu Istoria comică a statelor și imperiilor Lunii, preotul și filosoful englez John Wilkins în 1638 cu romanul Descoperirea unei lumi pe Lună și scriitoarea franceza Marie-Anne de Roumier-Robert cu Voyage de Milord Céton dans les sept planètes, ou Le nouveau Mentor care apăruse la Paris în 1765. Niciunul dintre ei nu anticipase însă detaliile tehnice și științifice. În plus, romancierul francez a fost preocupat și de scopul și consecințele explorării spațiale. De la Pământ la Luna are în fapt două ‘sequels’ (continuări). În 1870, Jules Verne și-a trimis din nou eroii în spațiu pentru o călătorie În jurul Lunii, iar în 1889 a publicat romanul Achiziționarea Polului Nord, carte care ar putea fi considerată o precursoare a romanelor despre corporațiile și guvernele care folosesc tehnologiile în scopuri periculoase (în acest caz, tunul Columbiad va fi folosit să schimbe înclinarea axei de rotație pentru a putea exploata zăcămintele naturale din Antarctica).

(sursa foto: https://edition.cnn.com/2026/04/01/science/gallery/moon-mission-artemis-2-photos)

Realitatea începe de la fantezie și dă naștere unor noi fantezii. Programul Artemis reprezintă revenirea Statelor Unite cu un program ambițios de explorare spațială, care-i va duce pe astronauți pe Lună și apoi pe Marte. Am scris despre misiunea Artemis II cu câteva luni în urmă, atunci când ea se afla în fazele finale de pregătire. Unul dintre motivele principale ale interesului reînnoit al americanilor pentru explorarea spațială este concurența chineză. În anii ’50 sau ’60 motivul central al competiției spațiale era Războiul Rece. Astăzi competitorul Americii s-a schimbat, el nu se mai numește Uniunea Sovietică, ci China. Este o competiție alimentată de nevoia de prestigiu, dar și de considerente strategice. Unii specialiști estimează că viitoarele războaie se vor purta în spațiu sau și în spațiu.

Scopul principal al misiunii a fost validarea rachetei de lansare, a sistemelor navei spațiale Orion, a operațiunilor echipajului și a procedurilor misiunii înainte de aselenizările prevăzute în viitoarele misiuni Artemis. Din multe puncte de vedere, obiectivele misiunii Artemis II au fost similare cu cele ale lui Apollo 8 din 1968, primul zbor lunar cu echipaj uman din cadrul programului Apollo, în timp ce traiectoria sa de întoarcere liberă semăna cu cea parcursă de Apollo 13 în 1970. Artemis II a trecut toate testele majore de la lansarea sa din 1 aprilie și până la întoarcerea pe Terra la 11 aprilie, racheta, nava spațială și echipajul performând mai bine decât îndrăzniseră inginerii să spere. Racheta Space Launch System (SLS) a generat puterea necesară lansării și a executat perfect corecțiile de traiectorie. Capsula Orion – cu oameni la bord pentru prima dată – a funcționat conform planului, lucru pe care niciun simulator nu l-ar fi putut demonstra. Scutul termic, care produsese motive de îngrijorare în timpul zborului fără echipaj al lui Artemis I, s-a comportat mult mai bine, deși rezultatele detaliate sunt încă prelucrate. Poate că cea mai mare realizare constă însă în acțiunile echipajului Artemis, care au generat speranță și optimism într-o lume care pare să aibă nevoie disperată de inspirație.

(sursa imaginii: www.flickr.com/photos/nasa2explore/55199856318)

Ce urmează? O aselenizare până în 2028, cum arată oficial încă programul, rămâne o încercare dificilă. Mulți experți estimează că este mai degrabă vorba despre un interval de peste trei-patru ani. Succesul acestei misiuni – de la lansare până la survolul lunar – a schimbat probabilitatea într-o direcție considerată acum corectă. Întrebarea nu mai este dacă Orion poate zbura. Întrebarea este dacă modulele de aselenizare (încă netestate) și voința politică pot ține pasul. Nava spațială, cel puțin, și-a îndeplinit misiunea. Artemis II este o poveste despre inspirație și o poveste despre știință. S-a întâmplat asta și în vremea când se executa programul Apollo. Și azi ne aflăm într-o perioadă în care această lume are mare nevoie de optimism, o perioadă nu foarte diferită de cea a anilor ’60, și aceea marcată de războaie în întreaga lume și de tulburări civile acasă în SUA. Aselenizarea din iulie 1969 a fost un moment în care toți locuitorii Pământului s-au simțit solidari în a urmări misiunea și a se bucura de succesul ei. Se va repeta aceasta unitate în gânduri și cu Artemis? Rămâne de văzut.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt12042730/mediaviewer/rm341827330/)

Cei patru membri ai echipajului lui Artemis II au vizionat în perioada de carantină care a precedat misiunea filmul Proiectul Hail Mary, care a fost, dacă vreți, parte din pregătirea lor psihologică. Filmul este inspirat de cartea cu același nume a lui Andy Weir, despre care am scris și aici cu câțiva ani în urmă. Autorului îi plac eroii care se confruntă cu singurătatea și o înving.  Mark Watney, eroul primului roman publicat al lui Weir și al filmului inspirat de acest roman, era abandonat pe Marte în urma unei furtuni de nisip și va trăi o poveste de supraviețuire la dimensiunile sistemului solar. Pentru Ryland Grace, profesorul de științe care este eroul celui de-al doilea roman al scriitorului, Proiectul Hail Mary, aventura se petrece la scară galactică. El se trezește dintr-o comă indusă, pe o navă spațială care gonește spre una dintre stelele apropiate (‘apropiat’ însemnând câțiva ani-lumină). Se află într-o stare de aproape totală amnezie, știind doar că este însărcinat cu o misiune de o importanță critică despre care însă nu își amintește nimic. Romanul și scenariul filmului combină două planuri narative. Cel al prezentului, în care eroul se confruntă cu singurătatea și cu încercarea de a-și aminti și apoi de a aduce la îndeplinire misiunea care îi fusese încredințată, și cel al trecutului, a cărui imagine se completează treptat, ca într-un puzzle al memoriei, și care va contribui la regăsirea propriei identități, dar și la revelația misiunii unice pe care o are de îndeplinit. Există o deosebire esențială între Marțianul și Proiectul Hail Mary (filmele). Primul îl avea ca regizor pe strălucitul, prolificul și inegalul Ridley Scott, la care chiar și eșecurile arată bine și spun multe. Pentru filmul recent lansat, studiourile MGM i-au ales pe Phil Lord și Christopher Miller, care nu au mai realizat un film de lung metraj de 12 ani, de la The Lego Movie.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt12042730/mediaviewer/rm2435893506/)

Voi dezvălui foarte puțin din acțiunea filmului, pentru a nu răpi din plăcerea vizionării. Miza din Proiectul Hail Mary este nu salvarea individuală că în Marțianul, ci nici mai mult nici mai puțin decât salvarea Universului. În carte, Soarele (steaua Sol) începe să se stingă. ‘Ceva’ îi fură din energie, mai mult de un procent în fiecare an. Peste câțiva ani, Pământul va intra într-o eră glaciară, peste câteva decenii viața nu va mai fi posibilă. Acel ‘ceva’ de dovedește a fi o formă de viață pe cât de primară pe atât de nocivă. Singurul supraviețuitor al echipajului trimis să salveze sistemul solar de la extincție va descoperi că este vorba despre o pandemie intergalactică, că nu doar Soarele, ci și alte stele sunt în pericol și că soluția poate fi doar o colaborare între speciile care populează universul. Pe drum vom asista la o întâlnire de gradul trei.

Dacă tot l-am citat pe Spielberg, filmul datorează mult poveștilor spielbergiene din anii ’70 și ’80 care relatau întâlniri dintre specia umană și extratereștrii binevoitori, chiar dacă nu prea atrăgători la prima vedere (și nici la următoarele). Nu doar că Rocky, prietenul din alte stele al lui Ryland Grace, imaginat și manevrat de James Ortiz, pare  a fi un verișor al lui E.T., dar sunt împrumutate (sau poate introduse ca omagiu) texte precum ‘ … go home’. Lui Ryan Gosling i s-a propus rolul de la începutul discuțiilor despre ecranizarea romanului și personajul pare să fi fost imaginat pentru el. Gosling a mai interpretat pe ecran un astronaut, pe Neil Armstrong din First Man. Aici adaugă nu doar omenie, ci și foarte mult umor. Ca detaliu anecdotic, talentatul și carismaticul actor canadian a transmis membrilor echipajului Artemis II un mesaj înregistrat cu urări de succes, pe care aceștia l-au ascultat înainte de lansare. Un personaj foarte interesant este cel al conducătoarei și coordonatoarei misiunii, Eva Statt, căreia îi sunt alocate resurse și autoritate nelimitate, în încercarea de a salva planeta. La citirea cărții, personajul m-a intrigat și scriam că ar putea fi eroina unui film doar despre ea. În film pierde ceva din profunzime dar câștigă interpretarea Sandrei Hüller, la primul său film peste ocean. Nu este singurul detaliu care se pierde în ecranizare (și nu sunt adeptul ecranizărilor fidele). Pasiunea pentru muzică în general (limba eridienilor vorbită de Rocky este descrisă în carte cu note) și pentru Beatles în particular, de exemplu, nu-și găsesc echivalențe cinematografice. Project Hail Mary emoționează cu stereotipuri de Hollywood acolo unde ar fi putut găsi soluții mai originale, poate chiar din carte. Ne putem doar imagina cum ar fi arătat filmul în regia lui Ridley Scott sau a cuiva din liga lui. Dar și așa, este un film care se adaugă marilor povești intergalactice. Cei care cred – ca mine – că specia umana va exista doar dacă explorează spațiul, vor iubi filmul. Cred că nu doar ei.

Fantezia și și știrile despre realizările tehnico-științifice vor concura pentru atenția noastră în viitorii ani. Cititorii acestei rubrici știu că sunt și un pasionat al filmelor și cărților de science-fiction, și un atent observator și comentator al progreselor științelor și tehnologiei. Pe amândouă le vom urmări și le vom discuta aici, atâta vreme cât avem combustibil.

Post-ul De la Proiectul Artemis la Proiectul Hail Mary (și înapoi) apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm1150472194/)

‘Disclosure Day’, cel mai recent film al maestrului american, a avut premiera în iunie 2026 și a început să fie distribuit global, inclusiv în Romania unde a primit titlul ‘Ziua Adevărului’ (deși ‘Ziua Dezvăluirii’ ar fi fost o traducere mai exactă). Ideea filmului îi aparține lui Spielberg, scenariul fiind scris de David Koepp (n. 1963), unul dintre scenariștii de mare succes de la Hollywood, care a mai colaborat cu Spielberg la alte cinci filme regizate de acesta. Este al doilea film ca încasări în săli al lunii iunie (după ‘Toy Story 5’), cifra vânzărilor situându-se în ziua când scriu aceste rânduri (spre finele lui iunie) pe la 175 de milioane de dolari. Se știa cam de trei ani că Spielberg lucrează la ‘un film cu extratereștri’, dar secretul intrigii și detaliile producției au fost destul de bine păzite până foarte recent. În fapt, acest film completează un ciclu. Până acum se vorbea despre ‘trilogia cu extratereștri’ a lui Spielberg. Trilogia a devenit acum tetralogie. Patru filme care au fost realizate în decursul a 49 de ani. Să vedem cum a evoluat gândirea lui Spielberg în acest domeniu, în paralel cu arta sa cinematografică.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0075860/mediaviewer/rm985474816/)

Primul film care a materializat pasiunea lui Spielberg pentru această tematică a fost ‘Close Encounters of the Third Kind’ (1977). A fost distribuit destul de repede în România, cu titlul ‘Întâlniri de gradul trei’ și l-am văzut pe la sfârșitul studenției mele într-una dintre sălile de pe ceea ce era atunci bulevardul cinematografelor din București. Spielberg dorea să facă acest proiect de mulți ani, prin 1973 propusese deja un prim scenariu marilor studiouri, dar abia după succesul lui ‘Jaws’ a putut strânge cei aproape 20 de milioane de dolari necesari realizării filmului în care jucau, printre mulți alții, Richard Dreyfuss și François Truffaut. ‘Close Encounters of the Third Kind’ este filmul unei obsesii. Un grup de oameni obișnuiți (inclusiv un electrician ‘guler albastru’ interpretat de Richard Dreyfuss) observă fenomene inexplicabile cu Obiecte Zburătoare Neidentificate (OZN-uri) și sunt ghidați de ceea ce par a fi obsesii maladive să călătorească spre un munte îndepărtat unde are loc (sub supraveghere guvernamentală) un prim contact istoric cu o civilizație din altă parte a Universului. Titlul filmului este derivat din clasificarea întâlnirilor cu extratereștrii de către astronomul J. Allen Hynek, în care al treilea tip (gradul trei) descrie observarea directă de către oameni a extratereștrilor sau a „ființelor însuflețite”. Producția, interpretarea actorilor și efectele speciale erau extraordinare, dar ceea ce pe mine m-a impresionat la acest film era o schimbare radicală de viziune. Spre deosebire de multe alte filme științifico-fantastice create între anii ’50 și ’70, în care extratereștrii erau prezentați ca invadatori doritori să distrugă civilizația umană, să exploateze resursele Terrei și să reducă la sclavagism omenirea, ‘Close Encounters of the Third Kind’ propunea imaginea unei civilizații superioare care întinde omenirii mâna spre cooperare, propunând chiar împărtășirea unor tehnologii avansate care ar putea rezolva multe dintre problemele noastre actuale. Era, dacă vreți, o generalizare a ideilor pacifistului și umanistului Spielberg în spațiul infinit.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt0083866/mediaviewer/rm1993282560/)

Linia aceasta este continuată în al doilea film faimos al lui Spielberg dedicat temei extratereștrilor – ‘E.T.’ (1982). Spectatorii români au avut ocazia să vadă oficial acest film în cinematografe doar în 2002, la ediția aniversară 20. La data lansării sale pe ecrane, dictatura impusese restricții severe și de cenzură ideologică, și de preț de achiziție, căci trebuiau achitate datoriile externe contractate tot de regimul comunist. Totuși, pe casetele piratate, filmul a fost văzut de mulți și înainte de schimbarea regimului. Spielberg combina aici două dintre cele mai dragi teme ale sale: extratereștrii și copilăria cu visele sale. Este un film clasic și emoționant care explorează legătura dintre un extraterestru, botanist pierdut eșuat singur pe planeta Pământ, și Elliott, un băiat singuratic. În aceeași măsură science-fiction și film de familie, ‘E.T.’ se concentrează pe teme precum copilăria, prietenia și trauma separării familiei.

Aveau să treacă peste 20 de ani până când Spielberg se vă întoarce la extratereștri. ‘War of the Worlds’ (‘Războiul lumilor’) din 2005 este bazat pe romanul clasic al lui H.G. Wells. Diferența de abordare este radicală față de filmele care l-au precedat, dar și față de ceea ce avea să urmeze, producția având loc în anii de după 11 septembrie 2001. Acest film transformă întâlnirea cu civilizația extraterestră într-un coșmar terifiant. Povestea urmărește un tată (interpretat de Tom Cruise) care încearcă cu disperare să-și protejeze copiii, în timp ce o forță extraterestră malefică și distructivă invadează Pământul.

Unii comentatori includ în această listă (a filmelor despre extratereștri ale lui Spielberg) și ‘Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull’ (‘Indiana Jones și Regatul Craniului de Cristal’) din 2008, al patrulea film din seria Indiana Jones a lui Spielberg. Eu ezit să o fac, știind că Spielberg însuși nu a vrut să transforme acest film într-unul despre extratereștri. Determinantă a fost influența lui George Lucas, care l-a convins pe Spielberg să-i descrie pe extratereștri în intrigă ca „interdimensionali” (adică veniți dintr-un univers paralel). Oricum, povestea marchează o revenire la concepția contactului pașnic dintre civilizații.

Ajungem, deci, la cel mai recent film al ciclului, cel pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă, într-un mall bucureștean. ‘Disclosure Day’ revine la surse și la viziunea optimistă a lui Spielberg, dar adaugă un element nou, care era prezent doar implicit în filmele precedente: conspirația guvernamentală care are ca scop ascunderea sau minimizarea numeroaselor informații despre contactul cu civilizațiile extraterestre, cu scopul de a monopoliza aceste contacte și de a beneficia de tehnologiile avansate oferite omenirii de extratereștri. Acțiunea se petrece într-o lume în criză, în care mulți dintre locuitorii planetei au senzația că al treilea război mondial este iminent sau poate că a început deja. Știrile de la televiziune seamănă cu știrile noastre din aceste zile, atunci când o prezentatoare de buletine meteorologice pare a intra în transă și înlocuiește lectura temperaturilor probabile cu un mesaj într-o limbă necunoscută. Incidentul atrage atenția unui analist care tocmai furase de la firma de securitate cibernetică la care lucra dovezile electronice ale existentei extratereștrilor și felul în care guvernul american mușamalizase incidentele legate de întâlniri de gradul trei de-a lungul anilor, dar și acțiunile nesăbuite ale unor militari și politicieni care văd în extratereștri doar inamici cu care se pot purta noi războaie. În scurtă vreme, cei doi vor avea pe urmele lor armatele de polițiști, agenți FBI și securiști angajați de malefica mare corporație care, sub pretextul securității cibernetice, protejează în realitate secretele întunecate ale statului paralel. Curajoșii eroi vor încerca să salveze omenirea expunând public aceste informații care aparțin tuturor, în ceea ce numesc ‘Ziua Adevărului’ (‘Disclosure Day’).

Are un rol în poveste și tehnologia superioară a extratereștrilor, o ilustrare perfectă a celei de-a treia dintre Legile Previziunilor enunțate în 1962 de scriitorul Arthur C. Clarke: ‘Orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie’. La fel ca și în filmele precedente ale ciclului, va avea loc și în ‘Disclosure Day’ o întâlnire de gradul trei, adică extratereștrii își vor face apariția. Pe mine personal, cinematografic, scenele de acest gen mă dezamăgesc puțin. Poate deoarece cred că este mai bine să lăsăm imaginația să lucreze liber și să evităm să concretizam inefabilul. Asta se întâmplă nu doar în filmele lui Spielberg, dar parcă tocmai la el, felul în care își imaginează fizic ființele din alte colțuri ale Universului mă dezamăgește. Bine, cu excepția lui E.T., desigur.

(sursa imaginii: https://people.com/steven-spielberg-admits-he-has-a-strong-suspicion-aliens-are-real-11929541)

Crede Steven Spielberg în existența extratereștrilor și în posibilitatea întâlnirilor de gradul trei? Este o întrebare pe care și-au pus-o mulți admiratori și pe care i-au adresat-o reporterii regizorului însuși. Din ceea ce am citit și am auzit, cred că răspunsul este DA. Spielberg nu doar că este convins de existența vieții sub forme diverse în afara spațiului terestru, dar chiar și-a exprimat convingerea că omenirea va descoperi ființe extraterestre în timpul vieții noastre. Spielberg este un om curios și un avid cititor de literatură de popularizare a științei. Convingerile sale se bazează pe scrierile unor savanți precum Carl Sagan, care au demonstrat matematic că ar fi o aroganță să credem că oamenii sunt singura formă de viață inteligentă din univers. Tot matematic, cercetările mai recente care folosesc informațiile dobândite despre dimensiunile și diversitatea Universului arată că în raza accesibilă nouă ar trebui să existe mii de planete în care să fie îndeplinite condițiile apariției vieții. Spielberg a studiat de asemenea numeroase documente și mărturii despre apariții ale vehiculelor extraterestre și întâlniri cu pasagerii acestora și concluzia lui este că există destul de multe probe circumstanțiale care să confirme realitatea unei părți din aceste incidente.

Am și eu o opinie în aceasta privință. Sau mai bine zis o întrebare. De ce majoritatea covârșitoare a relatărilor despre OZN-uri provin din Statele Unite? În unele baze de date ale raportărilor, 75% dintre evenimente provin din SUA adică un raport 3:1 față de numărul evenimentelor din restul lumii, în timp ce în altele raportul este și mai sever, până la 20:1. Există explicații, majoritatea de ordin cultural și istoric (psihozele Războiului Rece de după 1945, tendința de relatări senzaționale din presa americană), dar și tehnic (instrumentație mai avansată de observație). Toate acestea nu explică însă, în opinia mea, distribuirea atât de inegală a acestor raportări. Administrația americană a început să declasifice și să permită treptat accesul public la o parte dintre aceste informații. Există baze de date similare și în alte țări: Rusia sau China, de exemplu? Deocamdată, dacă ele există, sunt încă considerate secrete de stat – moștenire a trecutului sau prezentului comunist al acestor țări. Până când nu vor putea fi studiate arhivele de pe tot globul, nu poate fi dat un răspuns solid documentat la această întrebare.

(sursa imaginii: www.imdb.com/title/tt15047880/mediaviewer/rm313510914/)

Ceea ce este cert este că întâlnirile de gradul trei sunt excelente materiale pentru literatura și filmele science-fiction. Hollywood a preluat tema încă din anii ’40 și ’50, când cineaști precum Kubrick, Lucas, Riddley Scott sau Spielberg au creat fiecare viziuni noi, fiecare diferită de a celorlalți. În mod cert, interesul public a alimentat și fluxul informațional, între cercetarea științifică și ficțiune existând o influență reciprocă. Filmul ‘Disclosure Day’ este un bun exemplu în acest sens. Scenariul este evident influențat de știrile curente, dar și de teoriile conspirative, în spatele cărora Spielberg crede că poate exista un dram de adevăr. Viziunea sa este din nou optimistă, poate tocmai deoarece lumea din film, atât de aproape de un război mondial autodistrugător, seamănă atât de mult cu cea reală. Avem nevoie de optimism. Unul dintre serialele mele de televiziune preferate din toate timpurile, difuzat în anii ’90 ai secolului trecut era ‘X-Files’. Deviza agentului FBI Fox Mulder care investiga împreună cu sceptica sa colegă Dana Scully cazuri misterioase de tot felul era ‘I want to believe’, ceea ce sublinia obsesia sa pentru căutarea probelor concrete de existență a contactelor cu extratereștri. Eroii lui Spielberg sunt bântuiți de aceeași obsesie. Ei vor ajunge nu doar să vadă, ci și să atingă. Va ajunge Spielberg – și noi împreună cu el – să fie martor al unui asemenea eveniment în decursul vieții sale?  Vom urmări și vom relata. Deocamdată, ne delectăm cu încă un film pe care niciun pasionat al genului nu are voie să-l piardă.

Post-ul A patra întâlnire de gradul trei apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Artificial-Intimacy-Virtual-Algorithmic-Matchmakers/dp/0231200943)

Termenul de Intimitate Artificială este asociat cu Sherry Turkle și cu psihoterapeuta Esther Perel, ambele explorând conceptul de legături emoționale umane cu inteligența artificială. Institutul Aspen l-a utilizat intens într-un raport din 2020 privind relațiile om-mașină. Biologul Rob Broks l-a folosit în cartea sa Artificial Intimacy: Virtual Friends, Digital Lovers, and Algorithmic Matchmakers, publicată în 2021.

Încă o statistică. James Muldoon, profesor de management la Școala de Business Essex și cercetător la Oxford Internet Institute, susține în cartea sa Love Machines. How Artificial Inteligence is Transforming Our Relationships, care va apărea tot în septembrie 2026 la Editura Faber, că aplicațiile IA din categoria ‘friend and companion’ au fost descărcate până în mai 2025 de 220 de milioane de utilizatori. Mulți dintre aceștia sunt foarte mulțumiți. Chatboții sunt atenți și prietenoși, loiali și nedispuși la trădări în amiciții sau relații romantice, nu-și judecă partenerii, fiind receptivi și înțelegători la orice capriciu sau indispoziție, și sunt întotdeauna disponibili când cei care au nevoie de compania lor îi caută. Așa cum am văzut deja în multe alte situații din istoria științei și tehnologiilor, imaginația a precedat și în acest domeniu realitățile. La începutul erei roboților și a povestirilor despre roboți, scriitorul american Lester O’Roy (1915 – 1993) publica într-un fanzin din 1938 povestea de dragoste dintre mecanicul Dave și Helen O’Loy, o frumoasă roboțică creată de Dave și prietenul său, studentul în medicină Phil. Mai recent, în 2013, filmul Her al lui Spike Jonze îl aducea pe ecrane pe Theodore, îndrăgostit lulea de asistenta sa emoțională Samantha, o creație chatbot IA, anticipată genial de acest film care a reușit să imagineze atât de precis, cu un deceniu și ceva în urmă, lumea noastră de astăzi. Theodore era în acest film Joaquin Phoenix, iar Samantha era Scarlett Johansson, sau mai bine zis vocea ei, căci eroul se îndrăgostește fără ca măcar să cunoască o imagine a ei.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Love-Machines-Intelligence-Transforming-Relationships-ebook/dp/B0FXH4ZNLH)

Câte cazuri reale asemănătoare cu cel al lui Theodore există astăzi? În ce măsură acești asistenți, asistente, confidenți, confidente, prieteni, prietene, amanți sau amante din lumea virtuală înlocuiesc relațiile noastre cu alte ființe – umane și neartificiale? Timpul vieții omenești este limitat – ne spun asta medicii și poeții. Dar este timpul petrecut în compania unui chatbot prietenos mai dăunător decât cel petrecut cu un animal de companie (câine sau pisică, de exemplu) care trăiește pe lângă casele noastre? Nu voi încerca să dau vreun răspuns. Suntem, evident, într-o variantă a eternelor dispute despre raportul dintre surogate și realitate. Eu aștept și cele două cărți care vor apărea în toamnă, dar până atunci îi invit și pe prietenii și cititorii cu expertiză în psihologie să-și împărtășească opiniile.

(sursa imaginii: https://the-take.com/read/does-os-samantha-really-love-theodore-or-is-she-just-programmed-to-appear-as-if-she-does)

Din motive evidente, nu voi menționa pe nume sau recomanda niciuna dintre aceste aplicații. Cei interesați le vor găsi cu ușurință făcând o căutare pentru ‘companion AI’ sau… întrebând un chatbot. Aplicațiile companion bazate pe inteligență artificială sunt chatboți și avataruri virtuale, concepute pentru a oferi sprijin emoțional, prietenie și companie. Acestea promovează interacțiuni personalizate, sunt accesibile 7 zile pe săptămână timp de 24 de ore și creează personaje adaptabile care funcționează drept consilieri, prieteni sau chiar ca parteneri. Printre funcțiile lor cheie se numără utilizarea unor sisteme sofisticate de căutare și memorizare pentru a urmări și afla informații despre utilizator în timp, personalizând astfel interacțiunea. Aplicațiile mai perfecționate depășesc dialogul textual, oferind apeluri vocale și video în timp real. Ele devin ‘primi respondenți’ la cazuri de criză sau singurătate pentru mulți utilizatori, oferind un spațiu pentru a împărtăși gânduri și sentimente, adesea cu personaje concepute pentru a emula comunicarea cu oameni reali. Evident, împărtășirea de informații din sfera privată implică riscuri de securitate. În schimbul companiei, aceste aplicații ridică probleme de confidențialitate, deoarece încurajează utilizatorii să împărtășească detalii intime cu aplicațiile IA. Sunt ele mai discrete decât cea mai bună prietenă din lumea reală? Rămâne de văzut.

(sursa imaginii: www.nytimes.com/2018/08/11/opinion/there-will-never-be-an-age-of-artificial-intimacy.html)

Unele dintre aceste aplicații sunt foarte profitabile, poate dintre cele mai profitabile aplicații IA care țintesc utilizatorii individuali. Ele se bazează pe abonamente și pe modularitate funcțională, noile versiuni și caracteristici opționale adăugând costuri. Problema dependenței psihologice este evidentă – la fel ca și la utilizatorii rețelelor sociale, ai jocurilor video sau pe rețea, sau a recursului la consilieri psihologici mai mult sau mai puțin ‘de specialitate’. Aplicațiile IA au un avantaj însă aici față de concurenții lor: sunt concepute structural pentru a-i mulțumi pe utilizatori. În limbaj mai direct: a-i linguși chiar. Un prieten adevărat iți spune uneori adevărul în față, bazându-se pe logică, experiență de viață și maturitatea emoțională care ne-a învățat în timp că adevărul poate că supără, dar ajută. Sistemele IA nu știu (încă?) să spună adevărul în orice situație, ele sunt optimizate pentru o interacțiune permanent prietenoasă cu utilizatorii. Aceasta este însă o dilemă cu care probabil sunt confruntați și experții umani ai profesiei. Mai devreme sau mai târziu, sistemele IA vor achiziționa sau vor emula perfect și inteligența emoțională.

(sursa imaginii: https://every.to/cybernaut/artificial-intimacy)

Semnale de alarmă cum sunt cele trase de Sherry Turkle sau de James Muldoon au existat aproape la fiecare nouă invenție care a revoluționat lumea comunicațiilor, și au fost câteva în ultimii o sută și ceva de ani. Și totuși nici cinematograful nu a eliminat teatrele, nici radioul și televiziunea nu au înlocuit celelalte forme de informare și divertisment și nici Internetul nu a făcut să dispară presa sau bibliotecile. Nici relațiile interumane nu au fost înlocuite de altceva. Toate însă s-au schimbat în mod radical, și-au adaptat formele și dimensiunile la o lume din ce în ce mai aglomerată, mai puțin răbdătoare și mai complexă. Așa se va întâmpla, cred, și cu impactul Inteligenței Artificiale asupra relațiilor interumane, intime sau nu. Cum exact? Să urmărim ce se va întâmpla în continuare.

Post-ul Intimitatea Artificială apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1318985729/)

Succesul lui Gattaca și persistența sa în timp sunt cu atât mai remarcabile cu cât era, în 1997, filmul de debut al regizorului care se născuse cu 34 de ani înainte, în Noua Zeelandă. Andrew Niccol este și autorul scenariilor tuturor celor 10 filme pe care le-a realizat până acum (alte două se află în faza de producție). A scris și scenarii pentru alți regizori, între care două succese notabile: The Truman Show (1998) regizat de Peter Weir (tot o distopie, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru scenariu original) și Terminalul (2004) – satiră politică regizată de Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Majoritatea filmelor sale aparțin genului science-fiction, explorând probleme sociale, culturale și politice ale prezentului și viitorului. Realitățile artificiale și simulate sunt teme frecvente în opera sa. Printre filmele mele preferate din filmografia să se află și S1m0ne, povestea unui producător (interpretat de Al Pacino) al cărui film este în pericol, deoarece actrița principală renunță la rol. Pentru a realiza totuși filmul, el decide să creeze digital o actriță care să o înlocuiască pe vedetă. Succesul depășește așteptările, aceasta devenind peste noapte o senzație hollywoodiană pe care toată lumea o consideră o persoană reală. În 2002, S1m0ne anticipa panica prin care va trece peste două decenii industria cinematografică, amenințată de actorii creați de Inteligența Artificială. Vom vedea că nu este vorba despre singura anticipație genială creată de imaginația lui Andrew Niccol.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm738821120/)

Gattaca a devenit în cei aproape treizeci de ani de la lansarea sa pe ecrane o creație de referință într-un gen care există deja de peste jumătate de secol. Romanul lui Aldous Huxley Minunata lume nouă, din 1932, descria o lume în care oamenii sunt modificați chimic și genetic în ‘incubatoare’ și împărțiți într-un sistem rigid de caste pe cinci niveluri (numite Alpha până la Epsilon), pentru a asigura stabilitatea socială. Un alt roman, Oryx și Crake, apărut în 2003 și semnat de Margaret Atwood, prezintă o lume dominată de corporații specializate în biotehnologie, care creează specii hibride bizare și, în cele din urmă, un înlocuitor uman ‘perfecționat’, ceea ce duce la destrămarea societății umane. Ultimul roman al lui Michael Chrichton apărut în timpul vieții sale, Next, descria în 2006 o lume dominată de cercetarea genetică și lăcomia corporatistă. În cele două filme Blade Runner regizate de Ridley Scott, „replicanții” sunt ființe create prin bioinginerie și dotate cu o forță superioară, dar cu durată de viață limitată. Temele recurente ale acestor cărți și filme sunt genoismul, adică discriminarea bazată pe caracteristici genetice, în care clasele sociale nu mai sunt definite de bogăție sau rasă, ci de calitatea informației genetice, pericolul dominației corporațiilor și riscurile consecințelor neintenționate ale ingineriei genetice. Și mai sinistru este faptul că aceste distopii traduc în literatură sau pe ecrane practicile unei pseudo-științe – eugenia. Aceasta este un set de credințe și practici în mare parte discreditate, care vizează îmbunătățirea calității genetice a populației umane. Din punct de vedere istoric, eugeniștii propuneau modificarea structurii populației umane prin inhibarea fertilității celor considerați inferiori sau prin promovarea fertilității celor considerați superiori. Naziștii, dar și unii politicieni nord-americani au studiat și promovat aceste practici, însă interesul a scăzut după Al Doilea Război Mondial. Progresele ingineriei genetice din ultimele decenii readuc în discuție aspectele morale și pericolele erorilor sau utilizării științei în scopuri malefice.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm550070017/)

Personajele din Gattaca au nume simbolice. Eroul principal se numește Vincent (de la victorie) Freeman (om liber). S-a născut natural, adică în clasa dezavantajată a societății viitorului în care are loc acțiunea. Clasa socială privilegiată își concepe copiii prin selecție genetică, pentru a se asigura că ei vor poseda cele mai bune trăsături ereditare ale părinților lor. Vincent visează să zboare spre stele, și pentru aceasta decide să păcălească sistemul, folosind pentru testele genetice zilnice probele prelevate de prietenul său Jerome Eugene (numele înseamnă ‘bine născut’ și este rădăcina pentru ‘eugenics’) care, deși aparținea clasei ‘superioare’, suferise un accident care-l paralizase. În săptămâna dintre anunțul viitoarei expediții spre Saturn și data lansării, Vincent se îndrăgostește de o colegă, Irene Cassini (numele astronomului care a descoperit inelele lui Saturn). O crimă are loc în corporația în care lucrează Vincent și Irene și controalele se întețesc. Va reuși Vincent să învingă prejudecățile, să-și vadă visul zborului spre stele realizat și să demonstreze că sistemul de clase separate genetic nu este infailibil?

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1018986497/)

Gattaca a fost votat de un grup de experți de la NASA ca fiind filmul științifico-fantastic cel mai exact din punctul de vedere al fundamentării sale științifice. Este un film vizionar, din multe puncte de vedere. Tehnicile de editare genetică cum sunt CRISPR-Cas9 au devenit cunoscute public doar prin 2012, deci la 15 ani de la lansarea filmului. Arta și fantezia creatorilor de sci-fi au devansat și în acest caz progresele științei. Văzut astăzi, la 29 de ani de la lansare, filmul arată extrem de realist și de credibil, având în același timp o estetică vizuală rece și potrivită unei distopii, amintind alte filme distopice remarcabile cum sunt 1984 al lui Michael Radford după romanul cu același nume al lui Orwell sau Brazil al lui Terry Gilliam (toate inspirate de clasicul Metropolis al lui Fritz Lang). Clădirea corporației în care se petrece o parte în acțiune a fost proiectată de Frank Lloyd Wright în 1957, cea mai mare și una dintre ultimele clădiri proiectate de el. Anunțurile publice pe culoarele corporației sunt în esperanto, o limbă artificială universală concepută în secolul al XIX-lea. Rolurile principale sunt jucate de Ethan Hawke, Jude Law și Uma Thurman, cu o foarte interesantă distribuire într-un rol secundar – cea a scriitorului Gore Vidal. Banda muzicală include o improvizație de Schubert cântată într-o altă scenă antologică și premonitorie pentru halucinațiile Inteligenței Artificiale de astăzi de un pianist cu șase degete la fiecare mână.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm12353537/)

Finalul filmului poate fi intepretat în mai multe feluri. Aparent, Vincent va învinge, dovedind futilitatea teoriilor rasiale și a împărțirii omenirii în clase genetice. Odată cu el, învinge și Jerome, care va călători spre stele prin împlinirea visului prietenului său, dar rolul sau în viață se încheie aici. Va muri și eroul filmului? Câteva aluzii despre un drum fără întoarcere sugerează asta. El învinsese până atunci toate pronosticurile științifice, dar un om nu poate birui pentru totdeauna legile Universului, ale Creației și ale Creatorului. Finalul îmi amintește faimosul schimb de replici dintre Albert Einstein și Niels Bohr din timpul Conferinței Solvay, din 1927. Einstein, care se opunea aleatorității inerente mecanicii cuantice, ii spusese lui Bohr „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Răspunsul lui Bohr a venit imediat, la fel de concis și de profund: „Einstein, nu-i mai spune lui Dumnezeu ce să facă!”. Acest dialog exprimă dezacordul lor cu privire la probabilitatea cuantică versus un univers determinist. Avertismentul este însă valabil și pentru eroii filmului și pentru savanții care astăzi sunt prea aproape de ‘joaca de-a Dumnezeu’, când este vorba despre aplicarea ingineriei genetice în perfecționarea ființelor omenești.  

Post-ul Gattaca – O distopie genetică apare prima dată în Literatura de azi.

Robotic hands on steering wheel while driving autonomous car. 3D illustration.

(sursa imaginii: autonomousvehicleinternational.com/features/is-camera-only-the-future-of-self-driving-cars.html)

Pentru a înțelege importanța acestor descoperiri, să analizăm una dintre aplicațiile cele mai sofisticate ale roboticii – șoferii autonomi. Aceste sisteme folosesc între 8 camere video exterioare + una interioară (Tesla FSD) și 29 de camere (Waymo Driver). Ele se adaugă unui număr de alte sisteme lidar, radar și senzori de diferite alte  tipuri, ce transmit informațiile sistemului de auto-pilotare, care le traduce, interpretează, integrează și ia deciziile optime în timp real. Aceste procese sunt însă foarte complexe. Interpretarea informației vizuale, de exemplu, pentru un șofer experimentat, include experiențe trecute care îi permit să identifice pericole cum sunt schimbarea culorii unui semafor, apariția unui animal pe șosea, pietoni indisciplinați care traversează unde și când nu este permis sau schimbări de bandă fără semnalizare ale mașinilor conduse de șoferi imprudenți, și să le filtreze, eliminând alte schimbări în peisajul vizual care nu reprezintă pericole. Sistemele moderne care integrează informația de la camerele video folosesc algoritmi bazați pe fluxul optic, un fenomen descoperit în anii ’50 ai secolului trecut, de psihologul american James J. Gibson. Acest tip de algoritmi este capabil să detecteze mișcarea direct din analiza vectorilor luminoși, în loc de compararea intensivă a unor imagini statice, la fel cum o face sistemul nervos uman, fără participarea unității centrale (creier). Metodele bazate pe flux optic solicită resurse de calcul considerabile și impactează viteza de reacție. Întârzierea poate fi până la 0,5-0,6 secunde. În condiții de trafic la o viteză de 80 km/h, această întârziere poate duce la o distanță de frânare de peste 12 metri, cea ce poate fi exact distanța dintre un accident fatal și evitarea acestuia.

(sursa imaginii: researchgate.net/figure/sual-pathways-from-the-retina-through-the-lateral-geniculate-nucleus-LGN-of-the_fig1_251463255)

Descoperirea anunțată aparține unei echipe de cercetători chinezi în robotică, aflată sub conducerea profesorului Shuo Gao, doctor în inginerie electrică la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, în prezent profesor asociat la Universitatea Beihang din Beijing, China. Inspirația le-a venit tot din studiul sistemului vizual uman, care are capacitatea de a concentra atenția doar acolo unde este nevoie. Esentială în acest proces este o regiune a creierului cunoscută sub numele de nucleul geniculat lateral (LGN). Geniculat înseamnă în anatomie îndoit ca un genunchi. LGN acționează ca o stație de releu în traseul vizual, primind informații de la retină – unde stimulii vizuali sunt convertiți în semnale electrice – și transmițându-le cortexului vizual al creierului, unde aceste semnale sunt procesate. Dar LGN joacă și un rol important de filtrare, indicând cortexului vizual unde ar trebui prioritizată puterea de procesare. Deoarece filtrul LGN este sensibil atât la schimbările de timp, cât și la cele de spațiu, acesta permite creierului să identifice și să urmărească eficient mișcarea rapidă, fie că este vorba despre un semafor care se schimbă, fie despre un pieton care traversează strada. Profesorul Gao și echipa sa au introdus un strat asemănător LGN în sistemele de vedere artificială pentru a ghida atenția algoritmilor de flux optic. Schimbarea aceasta de arhitectură nu ar fi însă suficientă, și roboticienii chinezi au propus și o implementare hardware diferită. Cipurile cu circuite care procesează informațiile separat de cele care stochează date nu ar fi oferit accelerarea de care aveau nevoie. Cercetătorii chinezi propun folosirea unui tip de hardware numit neuromorfic, care imită creierul uman prin integrarea funcțiilor de procesare și stocare în același circuit.

(sursa imaginii: https://recfaces.com/articles/computer-vision-vs-machine-vision)

Cercetătorii au implementat deocamdată un prototip, care este capabil să detecteze schimbările de luminozitate din fluxul optic și să le transforme pe acestea, prin intermediul blocului LGN, în informații de fluxuri optice prioritizate, folosind rețele sinaptice bazate pe hardware neuromorfic. Rezultatele indică o îmbunătățire spectaculoasă (de patru ori) a vitezei de reacție, păstrând sau îmbunătățind rezoluția imaginilor. Testarea s-a făcut atât pe roboți cu brațe mecanice, cât și pe șoferi autonomi. Până la implementarea pe scară largă mai sunt de parcurs câteva etape. Prototipurile trebuie transformate în produse industriale viabile tehnologic și economic. Trebuie luat în considerare faptul că a fost rezolvată o problemă (cea a priorității informației vizuale), însă rămân aceleași limitări ale unității centrale, care ia decizii privind acțiunile. Perspectivele sunt însă spectaculoase. Ochii electronici ai roboților vor avea aceeași inteligență încorporată în sistemul de decizii al sistemului vizual uman, dar posibilități fizice superioare (viziune 360 de grade, rezoluție mult mai precisă). Aplicațiile pot fi multiple – de la vehicule autonome și roboți industriali sau casnici, până la implanturi în corpul omenesc care pot rezolva boli până acum nevindecabile și recupera sau dărui vederea unor pacienți considerați iremediabil orbi. Poate că această perspectivă îi înfricoșează pe mulți, dar cunoașterea fiziologiei și anatomiei umane avansează în paralel și se influențează reciproc cu progresele roboticii. Să încercăm să înțelegem și să folosim spre bine aceste progrese științifice și tehnologice multi-disciplinare.

Post-ul Ochiul robotului apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.palaiologos.law/eu-ai-act/)

În limba engleză această legislație se numește ‘Artificial Intelligence Act’ sau ‘AI Act’, adică ‘Legea privind inteligența artificială’ sau ‘Legea IA’. A fost votată în Parlamentul European la 13 martie 2024, aprobată de Consiliul European la 21 mai 2024 și a intrat în vigoare la 1 august 2024, cu prevederi care urmau să fie aplicate treptat în următoarele 6 până la 36 de luni. Este important să menționăm două aspecte – reglementările se ocupă mai ales de aplicațiile civile și ele se adresează în special creatorilor de aplicații și servicii IA, și nu utilizatorilor individuali. Sunt incluse majoritatea sistemelor de IA într-o gamă largă de sectoare, dar și cu multe excepții pentru IA utilizată doar în scopuri militare, de securitate națională, de cercetare sau pentru uz neprofesional. Ca formă de reglementare a produselor, legea impune obligații furnizorilor de IA și organizațiilor care utilizează IA într-un context profesional. Ca utilizatori individuali, cei mai mulți dintre noi nu suntem vizați direct de aceasta lege, dar îi putem trage la răspundere pe acei furnizori de sisteme IA sau firme care utilizează IA în produsele și serviciile lor, dacă nu respectă condițiile legislației.

(sursa imaginii: www.telefonica.com/en/communication-room/blog/a-fit-for-purpose-and-borderless-european-artificial-intelligence-regulation/)

Legea împarte aplicațiile IA neexceptate în funcție de riscul lor de a provoca daune. Există patru niveluri de risc – inacceptabil, ridicat, limitat, minim – plus o categorie suplimentară pentru IA de uz general.

– Aplicațiile cu riscuri inacceptabile sunt interzise. Ele includ aplicațiile care manipulează comportamentul uman, cele care utilizează identificarea biometrică de la distanță în timp real (cum ar fi recunoașterea facială) în spațiile publice și cele utilizate pentru stabilirea de scoruri sociale (clasificarea indivizilor pe baza caracteristicilor personale, a statutului socio-economic sau a comportamentului lor)

– Aplicațiile cu risc ridicat trebuie să respecte obligații de securitate, transparență și calitate și să fie supuse evaluărilor de conformitate. Sunt incluse aplicații care pot să reprezinte amenințări semnificative la adresa sănătății, siguranței sau drepturilor fundamentale ale persoanelor – în special, sistemele de IA utilizate în sănătate, educație, recrutare, gestionarea infrastructurilor critice, aplicarea legii sau justiție. Acestea sunt supuse unor obligații de calitate, transparență, supraveghere umană și siguranță și, în unele cazuri, necesită o evaluare a impactului asupra drepturilor fundamentale înainte de implementare. Algoritmii trebuie evaluați atât înainte de a fi introduși pe piață, cât și pe tot parcursul ciclului lor de viață. Lista aplicațiilor cu risc ridicat poate fi extinsă în timp. De asemenea, cetățenii au dreptul de a depune reclamații cu privire la sistemele de IA și de a primi explicații cu privire la deciziile luate de IA cu risc ridicat care le afectează drepturile.

– Aplicațiile cu risc limitat au doar obligații de transparență. Utilizatorii trebuie să fie informați că interacționează cu un sistem IA pentru a putea lua decizii în cunoștință de cauză. Această categorie include, de exemplu, aplicații de inteligență artificială care permit generarea sau manipularea imaginilor, sunetului sau videoclipurilor. Atenție, deci: cine creează conținut cu ajutorul unei aplicații de inteligență artificiala are obligația, conform acestei legislații, să semnaleze clar faptul că este vorba despre conținut generat cu asistență IA.

– Aplicațiile cu risc minim includ, de exemplu, sistemele de inteligență artificială utilizate pentru jocuri video sau filtre antispam. Se așteaptă ca majoritatea aplicațiilor de inteligență artificială să se încadreze în această categorie. Aceste sisteme nu sunt reglementate, iar statele membre nu pot impune reglementări suplimentare. Cu toate acestea, se sugerează un cod de conduită voluntar.

– Categoria IA de uz general include modele fundamentale (de exemplu, ChatGPT) care pot îndeplini o gamă largă de sarcini. Dacă designul este open-source, dezvoltatorii trebuie să publice un rezumat al datelor de antrenament și o politică de drepturi de autor; modelele cu sursă închisă trebuie să îndeplinească cerințe mai largi de transparență. Sunt introduse evaluări suplimentare pentru modelele cu capacitate ridicată. Dincolo de aceste obligații de bază privind transparența, Legea IA stabilește o listă comună de obligații pentru furnizorii de modele IA de uz general. Aceștia trebuie să publice un rezumat al datelor de învățare, să adopte o politică de conformitate cu legea drepturilor de autor și să furnizeze documentație tehnică utilizatorilor care creează alte aplicații și autorităților de supraveghere.

(sursa imaginii: https://trumpetproject.eu/steering-the-future-in-the-right-direction-introducing-the-new-european-ai-office/)

Care este modelul de guvernanță sau, în alte cuvinte, cum va fi implementată această legislație? În ianuarie 2024 a fost înființat Biroul IA (AI Office) în cadrul Comisiei Europene. Directoarea Biroului se numește Lucilla Sioli, are două doctorate (de la universitățile din Southampton și Milano) și lucrează din 1997 în organizații europene. Biroul IA va coordona implementarea Legii privind IA în toate statele membre și va supraveghea conformitatea furnizorilor de IA de uz general. De asemenea, el poate solicita informații sau deschide anchete atunci când sunt suspectate probleme grave.

(sursa imaginii: https://bernitsaslaw.com/2024/05/27/formal-adoption-of-the-ai-act-by-the-council-eu-timeline-highlights)

Care este calendarul de introducere a legislației? După intrarea în vigoare, la 1 august 2024, Legea privind IA urma să se aplice în 6 luni pentru sistemele de IA interzise, în 12 luni pentru sistemele IA de uz general și în 24-36 de luni pentru sistemele IA cu risc ridicat. Practic, deci, primele două categorii au intrat deja în aplicare, în timp ce legislația legată de sistemele cu risc ridicat ar trebui să înceapă să fie aplicată după 1 august 2026. O cerere de amânare cu 9 luni a introducerii acestei părți a legislației (necesară pentru finalizarea sculelor de conformitate) se află în discuția Biroului IA.

Ce înseamnă aceasta? Legislația europeană nu este o noutate. Aplicarea ei a început cu 2 ani în urmă. Este probabil cea mai avansată legislație internațională în acest domeniu, dar nu este singura. Peste 1 000 de inițiative legislative naționale au fost promulgate sau sunt în lucru în 72 de țări. Cele mai avansate dintre ele sunt Coreea de Sud (din ianuarie 2025) și China, care în 2025 a legiferat obligația marcării explicite a oricărui conținut generat cu IA. Statele Unite nu au o singură lege federală pentru IA, ceea ce lasă reglementările să fie decise la nivel de stat. Printre legile statale notabile se numără Legea AB 2013 din California (despre transparența datelor de instruire) și Legea SB 24-205 din Colorado (discriminarea algoritmică). La nivel federal, accentul s-a mutat la sfârșitul anului 2025 către o abordare dereglementată menită să stimuleze inovația și să elimine birocrația.

Firma Deloitte Legal, asociată cu o mare rețea internațională de firme care furnizează servicii legale pentru business și creatorii de tehnologii, activând cu 470 de mii de angajați în 150 de țări, a publicat în ianuarie 2026 un raport despre gradul de implementare a legislației IA în tarile UE la finele anului 2025. Țările europene sunt împărțite în trei categorii: cele în care implementarea este si avansată (acolo unde au fost deja desemnate autoritățile naționale competente – NCA), cele în care legislația națională respectivă este în curs și urmează să fie desemnate NCA-urile, și cele care se află doar în stadiul de ‘planificare timpurie’. În această din urmă categorie se află și România, alături de Austria, Belgia, Estonia și Portugalia. România se află printre cele șapte tari care nu au desemnat un punct de contact sau responsabilitate clar în problemele IA, conform acestui document (accesibil public la adresa deloittelegal.de/content/dam/assets-zone6/dl/de/docs/services/legal/2025/national-implementation-of-the-eu-ai-act-across-member-states.pdf). Accelerarea eforturilor legislative și a implementării legislației sunt evident necesare.

(sursa imaginii: www.esa-automation.com/en/ai-act-the-first-regulatory-framework-for-artificial-intelligence-in-the-european-union/)

Concluzii? Majoritatea obligațiilor revin furnizorilor (dezvoltatorilor) de sisteme de IA cu risc ridicat. De asemenea, sunt afectați implementatorii – persoane fizice sau juridice care implementează un sistem de IA în scop profesional. Mai puțin afectați, dar nu complet imuni la responsabilități, sunt utilizatorii finali. Atunci când creați un text sau o fotografie bazată pe IA, aveți obligația să le marcați că atare. Distribuind sau redistribuind un asemenea conținut deveniți cel puțin utilizatori finali și uneori chiar implementatori. Legile privitoare la proprietatea intelectuală se aplică la fel ca la orice conținut care nu este creat original, ci copiat din alte surse. La fel ca în orice fel de transfer financiar, de bunuri sau de informație, avem responsabilități ca producători și creatori, dar și ca utilizatori. Se impune precauție, cunoaștere, utilizare inteligentă. Aplicațiile IA deschid posibilități enorme, amplifică productivitatea și fac mai eficientă munca intelectuală, creează forme noi de divertisment. Să ne bucuram de ele în cadrul și în spiritul legilor.

Post-ul IA și legislația europeană apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt1798709/mediaviewer/rm2440509696/)

Telefonia mobilă a fost dominată în ultimele două decenii de un duopol format din Apple și Google – două întreprinderi care domină nu doar piața cu cererea și oferta acestor produse, dar și modul în care acestea arată și interacționează. Google a transferat în fiecare an sume imense lui Apple pentru ca motoarele de căutare și browserele ‘default’ (adică cele instalate și accesate automat, pe care mulți utilizatori nu le schimbă niciodată) să fie ale sale. Pe de-o parte, Google și-a eliminat sau minimizat astfel competitorii, pe de altă parte a achiziționat și extins propriul său sistem de operare pentru telefonia mobilă (numit Android), care este instalat cam pe orice model de telefon care nu este al lui Apple, cu excepția celor proiectate în China. Duopolul nu cred însă că va mai domina multă vreme. Competiția se întețește. OpenAI, firma dominantă a pieței aplicațiilor IA a anunțat că planurile de lansare a unui nou dispozitiv mobil inteligent în a doua jumătate a lui 2026 sunt ‘în termen’. Apple lucrează la lansarea unei insigne portabile (‘wearable pin’) care va încorpora electronica unui agent IA. Sir Jony Ive, designer-ul britanic născut în 1967, care a fost vreme de decenii colaboratorul lui Steve Jobs și este considerat drept ‘creierul’ care a creat imaginea multor produse Apple și interacțiunea lor cu utilizatorii, conduce acum o firmă numită LoveFrom. Contractul acestuia cu Apple s-a încheiat în 2019 și Ive s-a apropiat în ultimii ani de OpenAI a lui Sam Altman. În 2025 au anunțat dezvoltarea unui dispozitiv hardware dotat cu Inteligență Artificială, care este „mai puțin perturbator din punct de vedere social decât iPhone-ul”. Meta, care a mizat multă vreme pe căștile dotate cu capabilități Virtual Reality (VR), a mutat o parte dintre resursele care sprijineau această dezvoltare spre ochelari dotați cu funcții IA. O linie similară are în lucru și Amazon, care folosește ca bază extinderea asistentului casnic Alexa cu funcționalitate IA, folosind difuzoarele sale inteligente ca dispozitive fixe, respectiv ochelari și minicăști audio ca aparate mobile.

(sursa imaginii: technewsworld.com/story/ai-enhanced-next-gen-smart-glasses-could-revolutionize-wearables-179339.html)

Ce vor simți utilizatorii, adică noi? Primul impact va fi o creștere a prețurilor telefoanelor mobile. Cauzele sunt multiple. În primul rând – scăderea cantităților fabricate și vândute (estimată la 6% global pentru 2026 față de 2025) va ridica costurile de producție. Apoi este vorba despre creșterea prețurilor memoriilor, care este un efect indirect al cererii pentru aparatura IA. Complexitatea și capacitatea memoriilor telefoanelor inteligente sunt în continuă creștere și se apropie de cele ale agenților IA, dar solicitările din partea unor firme precum Nvidia cresc în ritm și mai mult. Ambele tipuri de aparate se află acum în aceeași zonă tehnologică, necesitând cipuri la parametri ridicați de densitate a siliciului, domeniu în care producătorii din Taiwan controlează cam 90% din producție. Producătorii de telefoane inteligente se vor găsi în inferioritate, prioritatea fiind acordată celor care produc hardware pentru IA. Prețurile cresc. În ultimele 15 luni, prețul celor 12 GB de memorie dinamică necesară funcționarii modelelor recent lansate de telefoane inteligente a crescut cu 70 dolari pe unitate. Consumatorii vor plăti. Alt efect va fi apariția unor dispozitive noi, dotate cu IA, care vor începe să ofere servicii critice care nu există pe telefoane mobile: de la monitorizare pentru sănătate la aplicații de plată digitală sau la dispozitivele necesare șoferilor. Care va fi dispozitivul viitorului – ‘The Next Big Thing’, cum spun americanii? Va fi unul singur dominant sau vor fi mai multe aparate interconectate? Nu există încă un răspuns, sau sigur nu există un singur răspuns. Foarte probabil însă că peste încă un deceniu lumea noastră va arăta cu totul altfel decât astăzi sau decât cea imaginata în filmul Her.

(sursa imaginii https://mconsultingprep.com/what-is-a-consulting-firm)

Cert este că industria circuitelor electronice va cunoaște un avânt considerabil în viitorii ani, poate chiar decenii. Vor creste și cantitățile și se vor diversifica și locațiile în care sunt plasate unitățile de producție, deoarece concentrarea aproape exclusivă a producției de vârf tehnologic într-un loc aflat în focarul unui conflict geopolitic cum este Taiwan este prea riscantă pentru economia lumii. Inteligența Artificială este și foarte energofagă. Drept urmare, industria energetică va continua, de asemenea, să se dezvolte în ritm susținut, atât cea bazată pe energie curată și reutilizabilă, dar și în ramuri considerate cu un deceniu sau două în urma ca fiind spre finalul ciclului de exploatare, cum sunt energia atomică și cea a combustibililor fosili. Contrar previziunilor dominante de până acum, noul val de evoluție tehnologică pare a genera mai multe locuri de muncă decât a distruge. Asta însă nu întotdeauna se reflectă la nivel individual. Agentul de turism sau consilierul financiar înlocuiți de aplicații IA nu se pot reprofila peste noapte în tehnicieni de cipuri sau în experți în energie. Impactul IA în alte domenii este diferit de cel scontat. Contrar previziunilor, statisticile arată că în ultimii trei ani, specialități în care era temută o influență negativă a introducerii IA au înregistrat creșteri în cererea de locuri de muncă. Numărul celor care scriu programe software în Statele Unite a crescut cu 7%, cel al radiologilor care interpretează imagistica medicală cu 10% și cel al paralegiștilor cu 21%. Cele mai însemnate creșteri au fost înregistrate în domeniile care combină noile tehnologii cu coordonarea și supravegherea proceselor: numărul posturilor de conducători de proiecte și de experți în securitate a crescut cu 30%. Creșterea este vizibilă acolo unde este vorba despre domenii care au asimilat aplicațiile IA, au învățat să le folosească și, în acest fel, să-și mărească eficiența și calitatea contribuției salariaților la locul de muncă. Se produce și o schimbare a structurii organizatorice a multor firme. Reprezentarea organigramelor acestora era în modelul clasic ‘piramidală’, adică multe job-uri de joasă calificare la bază, urmate de un număr mai mic, dar totuși semnificativ, de funcții de conducere intermediare (acei faimoși ‘mid-level managers’) și puține funcții de conducere la vârf. În multe organizații are loc o tranziție spre un model ‘romboidal’ (sau ‘diamond-shaped’). Introducerea sistemelor IA duce la eliminarea posturilor funcționărești, a joburilor în care se făcea intensă muncă de documentare, se sintetizau datele, se creau statistici și se întocmeau dosare folosind procese intelectuale repetitive. În schimb, vor fi create din ce în ce mai multe posturi de experți care vor ști ce și cum să dialogheze cu sistemele IA, cum să pregătească informațiile de intrare și să filtreze și să interpreteze în mod creativ răspunsurile acestora. Forța de muncă utilă, cea care își va găsi cu ușurință locuri de muncă, va fi cea care va ști să se utilizeze noile tehnologii în domeniile cele mai diverse.

(sursa imaginii: https://en.ara.cat/society/8-out-of-10-fifth-grade-students-already-use-social-media_1_5558178.html)

Cu atât mai mult mi s-au părut îngrijorătoare rezultatele statisticilor Eurostat publicate în această săptămână în legătură cu nivelul de cunoștințe și utilizare a Inteligentei artificiale de către tinerii din România, în raport cu alte tari europene. Doar 44,1% dintre tinerii români cu vârste între 16 și 24 de ani au folosit instrumente de inteligență artificială generativă în 2025. România se situează astfel pe ultimul loc în Uniunea Europeană, mult sub media europeană de 63,8%. Liderii europeni sunt Grecia (83,5%), Estonia (82,8%) și Cehia (78,5%). (sursa: https://www.digi24.ro/digieconomic/digital/grafic-romania-pe-ultimul-loc-in-ue-la-utilizarea-inteligentei-artificiale-de-catre-tineri-86877). Am impresia că suntem și aici într-unul dintre acele cazuri în care lipsa de informație (a părinților, a profesorilor, a unei părți din mediile de comunicații) generează frică, iar frica paralizează. În multe discuții și publicații, IA este greșit înțeleasă, este descrisă ca o sperietoare, sunt accentuate efectele negative și ignorate cele pozitive. Da – anumite efecte sunt negative și de proporții. Da – anumite meserii sunt în pericol de dispariție sau de reduceri numerice. Da – dacă ești elev sau student, nu este corect și nu este eficient să prezinți o temă pentru acasă sau o lucrare de doctorat cu porțiuni însemnate de text generate de IA. Dar aceleași aplicații pe care nu le cunoști sau care ți-au fost interzise ar putea să te ajute în mod creativ, să elimine activitățile repetitive, lăsând loc celor creatoare, să te pregătească pentru dobândirea locurilor de muncă productive și bine remunerate ale viitorului. Aceleași sentimente le am în legătură cu propunerile pentru interzicerea accesului minorilor sub o anumită vârstă la rețelele sociale. Cu tot respectul pentru țările care au introdus asemenea măsuri, eu nu sunt de părere că ele vor avea efectul pe care-l doresc cei care le propun, dimpotrivă. Interdicția va face din aceste medii un fel de ‘fruct interzis’ pe care minorii îl vor accesa pe ascuns, fără control și mai ales fără o îndrumare competentă. Nu interdicția este modalitatea prin care îi protejăm, ci o educație care să includă cunoașterea tehnologiilor moderne și folosirea lor în scopuri creative și educative. În opinia mea, nu numai că telefoanele inteligente (sau ceea ce va urma după ele) nu ar trebui să rămână în afara școlilor, ci dimpotrivă – programele școlare ar trebui să includă materii legate de educație digitală care să le integreze. La fel cum am învățat cu toții în scoală să scriem și să citim pe hârtie, și copiii și nepoții noștri trebuie educați în școlile de astăzi să scrie, să citească și să interacționeze pe Internet. Este nevoie de profesori care să predea aceste noi materii? Iată încă o categorie suplimentară de locuri de muncă generate de IA!

(sursa imaginii: romania-insider.com/romanian-ai-made-singer-lolita-cercel-critics-jan-2026)

Pune Inteligența Artificială în pericol și meseriile legate de industria muzicii? Răspunsul la această întrebare pare a fi pozitiv și unul dintre cazurile cele mai interesante din ultimele săptămâni este cel publicat și dezbătut în România, atât pe Internet, cât și în presă și la televiziuni: clipurile interpretate de Lolita Cercel. Creația digitală a designerului care folosește numele Tom a înregistrat un succes inițial amplificat de discuțiile și controversele care au urmat. Din interviurile date în condiții de anonimitate, am înțeles că Tom a scris versurile cântecelor Lolitei și a folosit aplicații IA pentru a genera atât imaginile video, cât și muzica. Asta ar putea face aparent oricine, dar atenție: felul în care sună cântecele și felul în care arată ‘cântăreața’ în videoclipuri, ca și decorurile în care aceasta este prezentată sunt toate decizii ale creatorului digital. El a furnizat aplicației lista de piese muzicale și de interpreți din care a fost creată vocea Lolitei, el a definit trăsăturile acesteia, el a ales instrumentele muzicale de acompaniament. Există multe controverse legate de acest gen de creații muzicale generate în proporție mai mică sau mai mare cu asistență IA. Cui aparține lucrarea? Dacă distribuirea este făcută în scopuri comerciale, ar trebui plătite drepturi de autor creatorilor pieselor folosite în procesul de învățare? Nu există – după cate știu eu – încă norme legale în acest sens nici în România și nici în altă parte în lume. Ca în multe alte cazuri, legislația este cu mulți pași în urma progreselor tehnologiei. Între timp, în unele țări, piesele muzicale create de IA sau/și produse cu asistență IA sunt admise și intră în topuri. Calitatea lor poate fi disputată și este discutabilă. Va genera vreodată o aplicație IA o revoluție în muzică precum Mozart, Wagner sau Beatles? Personal, mă îndoiesc. Ceea ce este sigur este faptul că vom vedea și vom auzi din ce în ce mai multă muzică creata de IA și va trebui să decidem dacă ne place sau nu. Cu alte cuvinte, să învățam să trăim în lumea în care Inteligența Artificială co-există cu cea umană. Progresul este ireversibil.

Post-ul Sfârșitul erei telefoanelor inteligente? apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Diane_de_Versailles_-_Mus%C3%A9e_du_Louvre_AGER_Ma_589.jpg)

Și totuși, nu totul s-a schimbat. Cursa spațială din anii ’50-’70 ai secolului trecut a fost în mare măsură o consecință a Războiului Rece și a competiției globale dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În deceniul al treilea al secolului XXI,cel în care ne aflăm, competiția globală are loc între Statele Unite și noua supraputere emergentă – Republica Populară Chineză. Concurența economică și lupta pentru hegemonie regională și globală poate fi privită ca o altă formă a Războiului Rece. Ceea ce s-a schimbat în această perioadă este importanța strategică a spațiului extraterestru. Comunicațiile au devenit o resursă strategică la fel de importantă ca și resursele naturale. Progresele opticii au făcut ca nimic din ceea ce se întâmplă la nivelul solului să nu mai poată fi ascuns de ‘ochii’ sateliților. A domina spațiul exterior atmosferei din apropierea Pământului pare a fi devenit la fel de important ca și a controla teritorii sau apele oceanului la suprafața Pământului.

Dar Luna? De ce este necesar ca omenirea să revină pe Lună? De ce atât Statele Unite, cât și China au inclus în programele lor spațiale aselenizări și apoi stabilirea de baze lunare permanente? Aici, opiniile și răspunsurile sunt împărțite. Ele depind și de felul în care vedem viitorul omenirii. Unii experți consideră explorarea spațială dincolo de vecinătatea imediată a Pământului un lux, o risipă pe care omenirea nu și-o permite. Mai bine, zic ei, să concentrăm resursele intelectuale și financiare spre rezolvarea problemelor majore de pe Terra, inclusiv combaterea efectelor schimbărilor climatice. Alți experți (de la Stephen Hawking la Elon Musk) consideră că dacă specia umană vrea să supraviețuiască mai mult de câteva secole de aici încolo, ea trebuie să devină o specie multi-planetară. Viața pe Pământ, cu resursele naturale limitate, degradarea mediului și pericolele de conflicte, devine prea periculoasă. Și atunci Luna va fi un teren critic de testare pentru tehnologiile esențiale călătoriilor spațiale pe termen lung, cum ar fi cele către Marte și mai departe. Exemple ar fi construirea habitatului în condiții ostile și utilizarea resurselor și sistemele avansate de susținere a vieții, care sunt esențiale pentru viitoarele misiuni umane pe Marte. Gheața lunară (găsită la poli) poate furniza apă potabilă, aer respirabil și poate fi procesată în combustibil pentru rachete cu hidrogen și oxigen. Acest lucru ar reduce semnificativ costul explorării restului Sistemului Solar. În această viziune, Luna va fi astroportul de unde vor pleca expedițiile spre Marte și restul Universului. Programul Artemis este o primă etapă.

(sursa imaginii: space.com/nasa-artemis-moon-program-logo-apollo-legacy.html)

Să nu ignoram însă considerentele politice. Programul Artemis folosește două dintre componentele esențiale ale predecesorului său, programul Constellation: sistemul de lansare spațială (Space Launch System – SLS) și capsula spațială Orion. Concepția este însă modulară, și alte două componente cheie – Human Landing System – HLS și vehiculul lunar (Lunar Cruiser) sunt sub-contractate. Artemis este și un program de cooperare internațională, așa încât, pe lângă SpaceX și alte firme particulare americane, participă la program agenții spațiale și firme private din Japonia, Canada, Suedia, Germania, Austria, Australia, Israel, Luxemburg și Polonia. Fără programul Artemis, viitorul însuși al NASA ar fi fost sub semnul întrebării. Programul Artemis a demarat în timpul primei administrații Trump. Revenit la Casa Albă în 2025, președintele Trump a decis să continue acest proiect și l-a numit în fruntea agenției pe Jared Isaacman, un antreprenor miliardar, pilot și astronaut comercial, cel care a comandat în 2021 primul zbor spațial complet civil. Au avut loc două confirmări în Senat, în timpul cărora Isaacman a prezentat planurile sale, care se concentrează pe trei obiective principale: SUA lider mondial în explorarea spațiului, relansarea economiei spațiale și amplificarea activității științifice. Considerentele economice joacă un rol important prin propuneri precum reformarea cheltuielilor și a randamentului investițiilor NASA și revizuirea contractelor cu diferiții parteneri.

(sursa imaginii: astronomy.com/space-exploration/how-artemis-2-will-fly-around-the-moon/)

În ziua în care scriu acest articol și în cea în care-l veți citi ne aflăm deja într-o fereastră de timp care este considerată optimă pentru misiunea Artemis II, cel de-al doilea zbor din acest program și primul cu echipaj uman. De acum până la sfârșitul lunii aprilie, cel mai probabil în cursul lui martie, patru astronauți vor ajunge cel mai departe de suprafața Terrei unde a ajuns vreodată o ființă umană, dar nu vor pune piciorul pe Lună. Zborul va dura 10 zile și echipajul va fi format din Comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor Glover și specialiștii misiunii Christina Koch (toți de la NASA) și Jeremy Hansen (de la Agenția Spațială Canadiană). Fiecare dintre cei trei americani se află la al doilea zbor spațial, pentru canadian va fi prima sa experiență în spațiu. Înainte de lansare, sistemele trebuie să treacă nenumărate teste la sol, cu succes. Rezultatele unora dintre ele au amânat deja cu câteva săptămâni lansarea. O scurgere din rezervoarele de hidrogen lichid reprezintă una dintre problemele făcute publice. O mare atenție este acordată scutului termic, a cărui erodare la întoarcerea pe Pământ a misiunii Artemis I (fără astronauți la bord) a fost diferită și mai accentuată decât se anticipa. Când toate testele vor fi fost trecute și condițiile de siguranță îndeplinite, gigantica rachetă SLS va propulsa în spațiu capsula Orion împreună cu propriul său sistem de propulsie și alimentare cu energie numit European Service Module (ELS). Aceasta va înconjura de câteva ori Pământul și apoi se va îndrepta spre Lună, până în punctul în care puterea de atracție a Lunii începe să lucreze în favoarea traiectoriei dorite. Orion va înconjura o dată Luna la o distanță de 6 000 km de suprafață și apoi va reveni spre Pământ, folosind din nou forța gravitațională, de data aceasta în direcția inversă. Rezervele de combustibil rămase vor ghida capsula pentru a obține unghiul optim pentru reintrarea în atmosferă.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Ce se va întâmplă după Artemis II? Arhitectura modulară a misiunii prevede că aselenizarea va fi executată folosind racheta HLS. Contractul pentru această componentă-cheie a fost câștigat de firma SpaceX a lui Elon Musk, un furnizor care a înregistrat multe succese remarcabile, dar și numeroase întârzieri și abateri de la planurile stabilite. Spre deosebire de modulele tip Eagle ale misiunilor Apollo, care semănau cu niște păianjeni, HLS are o formă mai apropiată de rachetele din filmele științifico-fantastice din anii ’50 ai secolului trecut. Pentru a ajunge în orbită circumlunară, HLS trebuie realimentată în spațiu cu oxigen și hidrogen lichid. Aceste sisteme nu au fost încă testate. Primele teste vor avea loc în vara acestui an. Dacă totul merge bine, în cel mai optimist scenariu, cândva spre sfârșitul anului 2027, HLS și Orion se vor întâlni pe orbită în jurul lunii, doi dintre cei patru astronauți ai misiunii Artemis III vor trece din Orion în HLS și aceștia vor efectua aselenizarea și vor petrece aproape o săptămână pe suprafața Lunii. Planurile mai reale vorbesc însă despre 2028 ca despre termenul cel mai timpuriu în care această țintă ar fi realizabilă. După Artemis III mai sunt programate încă șapte misiuni, între 2028 și 2036. În această perioadă vor fi făcute cercetările științifice și explorările de geologie lunară necesare întemeierii de baze permanente pe Lună. Pentru a sprijini această activitate științifică, o altă componentă a programului numită ‘Lunar Gateway’ – o stație spațială semi-permanentă pe orbită circumlunară – este în plan, cu primele componente urmând să fie trimise în spațiu în 2027.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Este interesant de menționat că planurile agenției pentru zboruri spațiale umane a Chinei (China Manned Space Agency – CMSA) vorbesc tot despre o arhitectură modulară incluzând rachetele ‘Marșul cel Lung’ 9 și 10, capsula Mengzhou (‘nava viselor’) și modulul lunar Lanyue (‘atingând Luna’). Acordul încheiat între agențiile spațiale ale Chinei și Rusiei include întemeierea unei stații de explorare lunară, cu componente pe suprafața Lunii și pe orbită în jurul acesteia. Această cooperare ar putea furniza programului chinez rachetele foarte puternice pentru care Rusia deține tehnologia, deși nu este clar cât de sigure și stabile sunt. Este evident că Statele Unite nu-și pot permite să întârzie în planurile lor. Supraputerea care dorește să fie numărul 1 pe Pământ în deceniile următoare va trebui să fie numărul 1 și în spațiul extraterestru, inclusiv pe Lună.

Post-ul Artemis, sora lui Apollo apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: https://royalsociety.org/blog/2023/10/magnetic-halley/)

Edmund Halley (1656-1742) a fost unul dintre cei mai reputați savanți ai epocii sale. Contribuise, în 1687, la publicarea lucrării fundamentale a lui Isaac Newton – ‘Principia mathematica’ –, aflată la baza mecanicii, a legilor mișcării corpurilor cerești și a gravitației. Folosind ecuațiile propuse de Newton, Halley calculase mișcările periodice ale corpurilor cerești din afara sistemului planetar și prezisese cu precizie revenirea cometei care avea să-i poarte numele, în anul 1758. Nu avea să mai trăiască pentru a-și vedea confirmate calculele. Atunci când, în 1691, prezenta Societății Regale ipotezele sale despre structura interioară a Pământului, avea să fie luat foarte în serios. Existau de altfel fundamente științifice destul de serioase în sprijinul teoriilor sale – de exemplu deplasările polilor magnetici ale Pământului relativ la polii geografici, observate și documentate de navigatori pe mările și oceanele lumii. Halley avea să explice aceste anomalii prin existența unei a doua perechi de poli ai Pământului aflați pe o sferă interioară, care se mișca în jurul axei Pământului cu o viteză puțin diferită de cea a celei exterioare. Halley imagina și propunea colegilor de la Academie și lumii întregi un model de sfere concentrice, inserate una în cealaltă precum păpușile rusești. Sfera exterioară avea o grosime cam de 800 de kilometri. Aerul și lumina ajungeau în interior prin ‘luminatoare’ situate în zonele polare, similare cu cele care erau descrise pentru lumea subterană din ‘Eneida’ lui Virgiliu. Halley lega aceste ‘luminatoare’ și de apariția aurorelor boreale. În Europa, matematicianul elvețian Leonhard Euler (1707-1783) a fost, se pare, un adept al teoriilor lui Halley și a construit un model matematic detaliat al Pământului Gol.

(sursa imaginii: https://fhsphoenix.org/origins-of-the-hollow-earth-conspiracy/)

Teoria lui Halley începuse să fie contestată științific încă din secolul al XVIII-lea, însă ea și-a găsit un entuziast și neașteptat susținător în Statele Unite, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ofițerul și comerciantul John Cleves Symmes Jr. (1780-1829) își câștigase gloria în războiul americano-britanic din 1812-1815, ajungând la gradul de căpitan, părăsise armata, devenise furnizor al acesteia și primise o licență de comerț cu indienii Fox, însă afacerile nu-i mergeau prea bine, când, în 1818, la St. Louis a publicat un fel de manifest (intitulat ‘Circulara nr. 1 – către întreaga lume!) în care scria:

‘Declar că Pământul este gol și locuibil în interior; conținând un număr de sfere concentrice solide, una în interiorul celeilalte, și că este deschis la poli la 12 sau 16 grade. Îmi ofer viața pentru a susține acest adevăr și sunt gata să explorez golul, dacă lumea mă va sprijini și ajuta în această întreprindere.’

Teoria sa se baza nu doar pe ceea ce susținuse Halley cu peste un secol înainte, ci și pe observarea inelelor lui Saturn, care rămân fixe relativ la planetă. Teoria Pământului gol a lui Symmes descria lumea ca fiind formată din cinci sfere concentrice, Pământul nostru exterior și atmosfera sa fiind cele mai mari. El a vizualizat scoarța terestră ca având o grosime de aproximativ 1.610 km. Symmes susținea că, datorită forței centrifuge a rotației Pământului, Pământul ar fi aplatizat la poli, ducând la un vast pasaj în interiorul Pământului. Să ne amintim că zonele polare erau încă inaccesibile și până la primele survolări ale acestora avea să mai treacă încă un secol. Propunerile lui Symmes aveau un aspect practic. Le-a trimis presei și Congresului american, dar și guvernelor puterilor europene ale vremii. Symmes cerea fonduri pentru a porni în explorarea teritoriilor interioare și a le anexa Statelor Unite, după modelul expansiunii pe continentul nord-american. Rezultatul a fost dezamăgitor. Symmes nu a reușit să atragă fonduri pentru expedițiile pe care le propunea și a murit în mai 1829, la numai 48 de ani. Fiul său a încercat să reînvie interesul pentru o posibilă explorare și expansiune în zonele interioare ale Pământului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici eforturile sale nu au avut mai mult succes. În schimb, teoriile lui Halley și propunerile căpitanului Symmes au generat un gen nou de literatură, foarte popular în secolele XIX și XX – literatura lumilor interioare ale Pământului.

(sursa imaginii: libris.ro/o-calatorie-spre-centrul-pamantului-jules-verne-DPH978-606-048-020-4–p12849988.html)

Exemplul pe care îl cunoaștem mulți dintre noi este romanul din 1864 al lui Jules Verne O călătorie în centrul Pământului. Jules Verne nu credea neapărat că Pământul este literalmente gol, dar a folosit teoria Pământului gol ca premiză științifică populară. La acea vreme, ideea că Pământul ar putea fi gol era încă un subiect de dezbatere în unele cercuri, deși în mare parte ignorată de știința ‘mainstream’, ceea ce i-a permis lui Verne să-și bazeze aventura pe o teorie, pe atunci plauzibilă, deși marginală. Profesorul Otto Lidenbrock este personajul principal al romanului, un om de știință german excentric care crede că există tuburi vulcanice care ajung până în centrul Pământului. El, nepotul său Axel și ghidul lor islandez Hans coboară în celebrul vulcan inactiv Snæfellsjökull din Islanda. În drumul lor se confruntă cu numeroase pericole, inclusiv prăbușiri, tornade subpolare, un ocean subteran și creaturi preistorice vii din erele mezozoică și cenozoică. În cele din urmă, cei trei exploratori sunt aruncați înapoi la suprafață de erupția unui vulcan activ, Stromboli, situat în sudul Italiei. Genul acesta literar avea însă deja vechime atunci când Verne și-a publicat romanul. O operă de science-fiction timpurie, intitulată Symzonia: O călătorie de descoperire, semnată de un ‘Căpitan Adam Seaborn’, apăruse în 1820. În poveste, căpitanul Seaborn conduce un grup de călători pe suprafața interioară concavă a Pământului. Acolo, descoperă un continent interior, pe care îl numesc Symzonia, după numele lui John Cleves Symmes Jr. Povestea reflectă evident ideile lui Symmes, iar unii experți susțin că Symmes ar fi fost adevăratul autor. Alți cercetători spun că autorul a satirizat în mod deliberat ideile lui Symmes (întreaga carte este o satiră à la Swift) și cred că l-au identificat pe autor ca fiind scriitorul și medicul Nathaniel Ames. Romanul acesta a generat două alte lucrări literare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ambele având problematică feministă. Mizora (1880) de Mary E. Bradley și Pantaletta (1882) de William Mill Butler descriu explorări symmesiene, care descoperă lumi interioare dominate de femei. Prima este o imagine utopică a unei lumi egalitare, cea de-a doua, o distopie în care o dictatură a femeilor îi oprimă cu cruzime pe bărbați. Obsesiile politice, aspirațiile și coșmarurile lumii exterioare începeau să se reflecte în literatura despre lumi interioare. Edgar Alan Poe și Lewis Carroll aveau să completeze galeria cu elemente de ficțiune subterană, chiar dacă acestea nu sunt temele centrale ale operelor lor.

(sursa imaginii By J. Allen St. John – [1], Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12732750)

Secolul XX avea să continue și să amplifice acest curent literar. Cei care vor face o căutare pentru ‘subterranean fiction’ vor găsi o listă cu zeci de titluri, continuând până în secolul XXI. Printre cele mai ilustre se numără cărțile despre Pământul de Mijloc scrise de J.R.R. Tolkien. Regatul Angband și predecesorul său, Utumno, se află adânc în subteran, sub munții numiți Ered Engrin; acestea găzduiesc orci, monștri și pe Morgoth, Lordul Întunecat. De asemenea, piticii și chiar și elfii trăiesc în lumea interioară, tărâmurile subterane Moria și Erebor și orașe precum Nargothrond și Menegroth jucând un rol important în această foarte populară serie de cărți și în filmele inspirate de ele. Scriitorul care și-a clădit faima din romane și povestiri dedicate lumilor interioare este Edgar Rice Burroughs. Ele au ca loc de acțiune o lume interioară numită Pellucidar. La un moment dat o vizitează însuși personajul său cel mai faimos, Tarzan. Pellucidarul lui Burroughs are oceane pe suprafața exterioară, corespunzătoare continentelor de pe suprafața interioară și invers. Pellucidarul este luminat de un soare miniatural suspendat în centrul sferei goale, așa că este perpetuu deasupra oricărui punct din Pellucidar. Singura excepție este regiunea plasată direct sub o mică lună geostaționară a soarelui intern; acea regiune, ca urmare, se află sub o eclipsă perpetuă și este cunoscută sub numele de Țara Umbrei Groaznice. De o mare popularitate s-au bucurat și povestirile publicate între 1945 și 1948 în revista Amazing Stories. Autorul lor, Richard Sharpe Shaver, susținea că a avut o experiență personală cu o civilizație antică sinistră, care ascundea o tehnologie fantastică în caverne subterane. Afirmația lui Shaver și a editorului său, Ray Palmer, conform căreia scrierile lui Shaver – deși prezentate sub forma ficțiunii – erau relatări ale unor evenimente reale, a stârnit controverse nesfârșite. Atunci când, în 1947, au apărut primele relatări despre obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri), unele surse au susținut că ele veneau nu din spațiul extra-terestru, ci dintr-o grotă de legătură situată în junglele braziliene, care comunica cu o lume interioară populată de extratereștri.

(sursa imaginii: internetgeography.net/topics/structure-of-the-earth/)

Teoria Pământului Gol fusese însă de mult demonstrată ca fiind o fantezie de către oamenii de știință. Primele argumente științifice au apărut încă din secolul al XVIII-lea, la sfârșitul căruia, în 1798, fizicianul și chimistul englez Henry Cavendish a publicat o evaluare a densității Pământului bazată pe o balanță de torsiune. Aceste rezultate au fost ulterior reutilizate într-o măsurătoare a constantei gravitaționale. Pe baza dimensiunii Pământului și a forței gravitaționale de pe suprafața sa, densitatea medie a planetei Pământ este de 5,515 g/cm3, iar densitățile tipice ale rocilor de la suprafață sunt doar jumătate din această valoare (aproximativ 2,75 g/cm3). Dacă o porțiune semnificativă a Pământului ar fi goală la interior, densitatea medie ar fi mult mai mică decât cea a rocilor de la suprafață. Calcule ulterioare au arătat că modelul lui Halley nu ar fi stabil nici din punct de vedere mecanic, forțele gravitaționale ducând la implozia unei structuri sferice cu un gol considerabil în interior. Structura internă a Pământului este formată dintr-o serie de 5 straturi: o crustă exterioară de silicat numită litosferă, o astenosferă formată din magmă vâscoasă, o manta solidă, un miez exterior lichid al cărui flux generează câmpul magnetic al Pământului și un miez interior solid. Densitatea straturilor interioare este mai mare decât cea a celor exterioare. Temperaturile înalte și presiunile uriașe fac imposibilă existența lumilor interioare. Nouă ne rămâne doar să ne delectam cu romanele inspirate de teoriile lumilor subterane.

Post-ul În miezul pământului apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: aihousedavos.com/2026)

Din perspectiva noastră, cele mai interesante discursuri și dezbateri, cele cu impact pe termen lung, de la recenta întâlnire de la Davos nu sunt neapărat cele care au avut loc pe scenele principale, unde au apărut mulți dintre conducătorii politici de astăzi ai lumii. Separat de acestea, Inteligența Artificială a avut în acest an un sediu dedicat și un program complet sub titulatura ‘AI House’, care timp de o săptămână i-a adunat pe mulți dintre cei mai cunoscuți experți împreună cu cercetători care aduc contribuții disruptive sau personalități din alte domenii ce studiază impactul tehnologiilor și sistemelor IA. Nu au lipsit nici controversele și este clar că mințile ascuțite care se ocupă de IA pot avea perspective foarte diferite. Yuval Harari, profesorul de istorie de la Universitatea Ebraică de la Ierusalim și autor al unor cărți de succes, este astăzi un fel de lider al celor care exprimă temerile consecințelor trecerii punctului de inflexiune în care IA va depăși capacitățile umane. În anumite aspecte, el crede că deja am pierdut controlul asupra algoritmilor și poate și al scopului sistemelor IA. Dacă nu înțelegem sistemele financiare create de IA vom fi precum niște armăsari buni de alergat sau tras la povară, însă fără a avea vreo idee despre tranzacțiile pe care le fac în legătură cu noi negustorii de cai. Aceasta este una dintre metaforele lui. În alta, el aseamănă IA (și orice altă nouă tehnologie) cu un cuțit. Cuțitele pot fi folosite pentru a coji mere sau pentru a comite crime. Sistemele IA cele mai perfecționate sunt ca niște cuțite foarte ascuțite care decid ele însele dacă să cojească sau să ucidă. Ele nu mai sunt simple unelte. Harari are și o propunere incitantă pentru politicieni – aceea de a privi sistemele IA că pe niște imigranți care trebuie să învețe și să se adapteze culturii locale, să accepte și să se supună legilor, să-și îndeplinească sarcinile, dar să și primească o sumă de drepturi specifice. O perspectivă diferită a oferit antreprenorul american Alex Karp, co-fondator și CEO al firmei Palantir, care producte software de integrare și analiză a datelor. El a subliniat că o mare parte din procesul de extindere al IA se petrece dincolo de lumina reflectoarelor, în domeniul militar, într-un proces oarecum similar cu cercetarea și dezvoltarea militară din perioada precedentului Război Rece din anii 50-70, care a dus la invenții precum circuitele integrate, tehnologii video sau Internetul. Nu prea m-au liniștit aceste vești. În fine, o a treia perspectivă am citit-o într-un număr recent al revistei The Economist și ea aparține lui Javier Millei, președintele Argentinei, care este adeptul unui liberalism extrem și chiar se auto-definește ca anarho-capitalist. Millei prevede că saltul în productivitate adus de IA va fi chiar mai spectaculos decât cel adus de revoluția industrială, cu două secole în urmă. Mașinile acționate cu aburi și apoi cu electricitate au eliberat activitățile economice de limitele forței musculare umane. Sistemele IA vor face ceva similar, depășind barierele posibilităților creierului. Ce trebuie să facă politicienii? Cât mai puțin, în opinia președintelui argentinian. Economia de piață capitalistă va regla piața, va selecta ceea ce este util (adică profitabil), va elimina excesele.

(sursa imaginii: christianpost.com/news/historian-warns-ai-will-take-over-religion-law.html)

Problema cu economia de piață este faptul că dacă ea este lăsata să funcționeze total liber vor câștiga în mod ideal antreprizele cele mai profitabile, dar profitul se bazează pe exploatarea muncii claselor productive, ceea ce generează diferențe și conflicte sociale. Se spune că piciorul lui Adam Smith, întemeietorul scoțian al economiei politice și cel care a definit multe dintre mecanismele de bază ale economiei capitaliste, nu a călcat niciodată într-o fabrică de ace cum este cea descrisă în cărțile sale ca exemplu. Dacă ar fi făcut-o, poate că ar fi ajuns și el mai devreme la o parte dintre concluziile pe care le-a expus discipolul său Karl Marx în Capitalul. Poate că pentru a înțelege implicațiile introducerii sistemelor IA trebuie să vedem cum arată o fabrică proiectată și acționată cu IA, atât la nivel de concepție, cât și de execuție (roboti dotați cu IA). Surprinzător, poate, nu sunt foarte mulți roboti instalați în lume la ora actuală. Numărul lor este estimat la 4,7 milioane, cam 177 de roboti la 10 mii de muncitori care lucrează în producție. Numărul lor a crescut cu 542 de mii în 2024 și este estimat că rata anuală va ajunge la 619 mii în 2026, păstrând un ritm de creștere de 6-7% anual până la sfârșitul deceniului. Tendința de creștere este evidentă, dar nu explozivă. Ea este încurajată și de dorința de a produce local cât mai mult din ceea ce furnizează industria și de scăderea numerică a forței de muncă cu calificare corespunzătoare din fabrici. Visul foarte puținor copii este astăzi să devină strungari. Proletariatul, așa cum îl vedeau Marx sau Lenin, este o clasă pe cale de dispariție. Ceea ce pot realiza sistemele IA este însă spectaculos. Siemens, unul dintre liderii sistemelor de producție automatizate, a deschis în 1989 două fabrici de echipament de automatizări la Erlangen și la Amberg, în Bavaria. Acestea produc echipamente, roboti și sisteme AI, inclusiv pentru propriile uzine. Astăzi catalogul lor include peste 1 500 de produse, de 20 de ori mai mult decât în primii ani. Numărul de muncitori a rămas însă cam același.

(sursa imaginii: https://txm.com/factory-automation-factory-lights-out-manufacturing/)

Fac o paranteză. Viziunea fabricilor complet automatizate nu este cu totul nouă. Primii care au materializat-o în cuvinte și pe ecrane au fost autorii de literatură și de filme științifico-fantastice. Primul film pe care l-am văzut în acest an a fost ‘Nu am de ales’ și este regizat de sud-coreeanul Park Chan-wook. Eroul principal se numește Man-su și este un foarte bun meseriaș în industria hârtiei. El își pierde jobul deoarece procesele de producție nu mai au nevoie de așa de mulți muncitori și industria hârtiei însăși se contractă, economia și societatea tinzând să devină ‘paperless’. Până la urmă, după ce elimină competiția prin metode pe care nu le voi dezvălui aici, Man-su devine singurul muncitor într-o fabrică de hârtie complet automatizată și robotizată. Exact așa visau și profesorii mei de la Facultatea de Automatică și Calculatoare că vor arăta fabricile viitorului, și viziunea aceasta ne-o predau nouă, studenților, prin anii ’70 ai secolului trecut. Abia astăzi însă ea devine realitate, prin combinarea tehnologiei roboților cu IA. Spre deosebire însă de roboții care funcționează cu mare succes de decenii în industrii cum este industria de automobile japoneză, robotii dotați cu IA nu mai sunt programați pentru o singură activitate. Mai mult, ei învață singuri, citesc și pun în aplicare cu precizie cărțile de instrucțiuni, își cunosc și folosesc optim resursele pe care le au la dispoziție și – ceea ce sperie pe multă lume – pot produce alți roboți, mai buni în tot ceea ce fac. Nu numai fazele de producție ale proceselor industriale beneficiază de aceste avansuri tehnologice. Tehnologia ‘gemenilor digitali’, pe care am descris-o în câteva articole precedente ale rubricii, permite scurtarea proceselor de proiectare și introducere a produselor noi, ca și a fazelor de testări finale și control de calitate. Un fenomen interesant este cel al creșterii ponderii roboților umanoizi în totalul modelelor noi. Se pare că și proiectanții de roboti dotați cu IA au ajuns la concluzia că una dintre formele fizice optime de sisteme care execută diverse sarcini este cea a corpului omenesc. În plus și poate cel mai semnificativ – robotii dotați cu IA nu au pretenții sociale, nu cer măriri de salarii și nu se organizează în sindicate, nu necesită concedii de odihnă sau medicale (exceptând reviziile tehnice), nu au dureri de cap sau perioade de indispoziție din cauza decepțiilor amoroase. Deocamdată.

(sursa imaginii: https://wireassociation.eu/newsroom/gsk/releases/en/gsk-announces-new-global-headquarters-in-central-london-1788)

Fabricile prezentului și ale viitorului care sunt dotate cu IA încep să arate altfel. Eliminarea sarcinilor repetitive face ca organizarea spațiului de producție în jurul unor linii de asamblare să nu mai fie o necesitate. Nicăieri nu este însă mai vizibilă schimbarea decât într-o unitate de cercetare sau de producției dotată cu tehnologie IA a unei alte ramuri în rapidă transformare – industria farmaceutică. Tradițional, aceste fabrici sunt pline de recipiente și eprubete care bolborosesc, pline cu substanțe chimice, și o mare de tuburi care le interconectează, supravegheate de o armată de operatori în halate albe. Un sediu al unei firme cum este GSK din zona Kings Cross a Londrei sau Insilico Medicine din Boston nu se deosebește mult de sediul oricărei alte mari firme de software. Asta deoarece operațiile-cheie pe care le execută aplicațiile acestor firme sunt prelucrări de date și procese de auto-învățare IA. Aplicația Phenformer al lui GSK este un model de limbaj genetic (similar modelelor mari de limbaj, dar citind informația genetică) conceput pentru a citi genomi întregi și a modela fluxul de informații biologice din ADN. Este utilizată pentru a îmbunătăți predicția riscului de boală, a înțelege mecanismele bolilor și a accelera dezvoltarea de terapii. Cu alte cuvinte, Phenformer învață cum genele produc bolile, și de aici recomandă tratamentele pentru vindecare. Insilico Medicine accelerează descoperirea de noi medicamente aplicând o tehnologie numită modele de transformare pentru a înțelege felul în care schimbările moleculare pot influența structura proteinelor. Viteza de prelucrare și capacitatea de analiză a structurilor moleculare a redus timpul de generare a substanțelor pentru tratamente de la 5 ani la 12-18 luni. Până la urmă, medicamentele sunt testate pe pacienți, proba ultimativă fiind vindecarea bolnavilor, dar șansele de succes au crescut de la 40-60% la 90%. Mai important însă, testele pentru peste 90% din medicamentele aflate în dezvoltare la aceste firme se fac prin simulări, fără a implica facilitați de producție. Chiar și selectarea pacienților pentru populația de testare este asistată de IA, care analizează fișele medicale ale fiecărui pacient în parte și, pe cât posibil, multe dintre teste sunt și ele simulate folosind gemenii digitali ai fiecărui pacient în parte.

(sursa imaginii: https://aerospaceglobalnews.com/news/airbus-humanoid-robots-manufacturing-ubtech/)

Karl Marx ar fi probabil foarte uimit de felul în care arată fabricile astăzi sau vor arăta ele mâine. Ar rescrie el Capitalul pentru a condamna exploatarea mașinilor de către om sau poate a mașinilor de către mașini? Ar deplânge diminuarea rolului proletariatului și s-ar alătura celor îngrijorați de dispariția locurilor de muncă și de soarta șomerilor potențiali? Așa cum nu a prevăzut adaptarea spectaculoasă a capitalismului de piață și îmbunătățirea condițiilor de muncă și sociale tocmai în capitalism, și nu în socialism, Marx nu avea cum să anticipeze emergența Inteligenței Artificiale. Multe dintre comunicările recente demonstrează că, la nivel macroeconomic, IA va crea mai multe locuri de muncă și profesii noi decât va distruge. Cert este însă faptul că în epoca IA multe, dacă nu toate, teoriile legate de valoare și plusvaloare, capital și relațiile de muncă trebuie revizuite și adaptate. La fel ca fabricile, uzinele și celelalte locuri de muncă, teoriile economice sunt în continuă evoluție. Inteligența Artificială ne va ajuta să le înțelegem.

Post-ul IA în fabrici și uzine apare prima dată în Literatura de azi.